o anume Tara de sub fluturi…

(fragment din romanul TARA DE SUB FLUTURI, autor – Dragos Voicu, prieten drag)

     Am ajuns la casa bunicii. Ulucile casei erau albe, albe. Nu pentru cǎ le-ar fi vopsit cineva. Erau albe de timp, de prea mult timp. Erau ca nişte oase vechi de mort. Poarta nu mai avea balamale, era prinsǎ numai sus cu o bucatǎ de sârmǎ ruginitǎ. Am ridicat-o, am împins-o uşor şi am intrat. Sârma s-a frecat de lemn şi a scrâşnit din ruginǎ. Casa bunicii era verde, cu bucǎţi mari de tencuialǎ cǎzute. Era înconjuratǎ de bǎlǎrii care ajungeau pânǎ la ferestrele strâmbe. Nu mai era niciun drumeag pânǎ la poartǎ, semn cǎ bunica nu mai ieşea din curte.
O clipǎ am vǎzut-o întinzând cearşafurile mari peste soare şi peste sârmele ei drepte, oţelite, sclipind peste dimineaţǎ. Acum sârmele se întindeau ruginite şi goale între doi pari gârboviţi. M-am apropiat de una din ele şi am şters-o uşor cu palma. Un praf de ruginǎ s-a împrǎştiat într-un fir de vânt. S-a destrǎmat în luminǎ ca toţi anii care trecuserǎ decând sârmele şi vântul cu miros de tutun al satului înfoiau cǎtre soare cearşafurile albe ale bunicii.
În faţa intrǎrii în casǎ, cele douǎ şoproane din chirpici îngenunchiaserǎ şi îşi plecaserǎ capetele la pǎmânt. Cuptorul nu mai era decât un morman de argilǎ topitǎ. Totul era cotropit de buruieni. Am deschis uşa de la verandǎ. Pe prispǎ un tuci murdar, rǎmas de la pomanǎ şi o pereche de papuci de plastic, rupţi şi plini de noroi uscat. Am intrat în casǎ. În tindǎ nu mai era niciun preş aşternut pe jos. Numai pǎmântul gol. Pe policioarǎ, lumânǎri folosite şi o cutie cu beţe de chibrit. Masa era acoperitǎ cu un ziar pe care zǎcea un colţ de pâine, firimituri şi un borcan cu unturǎ, fǎrǎ capac. O canǎ roşie cu buline albe, plinǎ cu apǎ şi boabe de porumb la fiert, sfârâia pe vatrǎ. Un glas din altǎ lume s-a auzit din camera unde ultima datǎ intrasem sǎ-l vǎd pe bunicul meu mort: „Care eşti mamǎ?”. Am mers cǎre uşǎ şi am deschis-o. În camerǎ, întinsǎ pe o saltea de paie, bunica. Douǎ gǎini ciuguleau nişte boabe de porumb împrǎştiate pe pǎmânt. Podeaua nu mai era; numai pǎmântul de dedesubt. Preşurile, masa, scaunele, carpetele de pe pereţi, cadrul de lemn al patului dispǎruserǎ. În camerǎ, numai bunica, o saltea, soba, douǎ gǎini şi nişte grǎunţe risipite pe jos. Un pumnal îmi reteza aortele în inimǎ. O menghinǎ îmi muşca din stomac.
M-am repezit la ea şi am atins-o. Nu mai era nimic între capotul ei de spital şi oase. Obrajii i se împreunau pe interior şi fire de pǎr îi apǎruserǎ în barbǎ. Şi ochii ei albi, albi.

inel arabelic

Unele bijuuri par dulci, nu-i asa? Ce parere aveti? 🙂

O O

Acest inel „arabelic” se gaseste in pravalia mea, aici, si este alcatuit din urmatoarele componente :):

– baza de argint 925, reglabila in diametruuuu

– asaaaaa…. dupa aceea avem sarma suflata si ra-suflata cu argiiiint

– iar pe ultimul loc, dar, desigur, la loc de frunte, cum ar veni, avem pietrele semi-pretioase si delicioase numite… agate! 🙂

Se iau aceste ingrediente, se amesteca bine cu telul sau cu bat pe bara de atarnat covoare, apoi se introduc in cuptorul imaginatiei, de unde iese inelusul, gata sa va satisfaca orice dorinta. Ca aici, va mai amintiti? („-Clariiiii, vino repede, ca a inceput Arabela!!!!!!!!!!!”)

mesaj

 Odihneşte-te, tată, dormi micuţule, că îţi port numele şi certitudinile şi visele într-ale mele. Odihneşte-te, nu voi lăsa să ţi se-ntâmple nimic rău. Nu-ţi fă griji, tată. Sunt puternic am picioarele bine înfipte în acest pământ. Sunt capabil şi am să muncesc şi am să aduc iarăşi aici lumea care a fost a noastră. Chiar asta am să fac, tată. Lumea solară. Am să o recunosc, pentru că nu am uitat-o. Şi timpul va fi din nou, la fel si viaţa. Fără tine şi mereu cu tine. Vocea ta spunând descurcă-te, băiete. Nu-ţi fă griji, tată. Eu mă descurc. Tată, să nu-ţi faci griji din cauza mea. Eu mă descurc. Şi mă duc. Se înnoptează şoseaua prin rămăşiţele dimineţii. Plouă soare lumină oare unde este ce văd ochii mei. Dubiţa încăpătoare pe care ai promis-o, pe care ai plănuit-o pentru noi, pe care ai câştigat-o muncind luni de zile, mă duce. Unde eşti, tată, că m-ai lăsat singur ţipând unde eşti? La nelinişte, simt nevoia să te aud, simt nevoia să-mi întinzi mâna. Şi nu va mai fi nicicând nicicând. Tată. Dormi, micuţule, care ai fost atât de mult. Şi mi se înfige în piept că n-am să te mai pot auzi vedea atinge niciodată. Tată, oriunde ai fi, dormi acum. Băieţel. Erai puţin mult din mine. Odihneşte-te, tată. A rămas zâmbetul tău prin ceea ce nu uit, ai rămas cu totul în mine. Tată. Nu voi uita nicicând.

(fragment din cartea lui José Luís Peixoto, Morreste-me, publicata in anul 2000)

piese rare

Nu de bijuterii e vorba aici, ci de cantece mai putin cunoscute ale formatiei mele de suflet (una dintre ele), Phoenix.

Adica tot un fel de bijuterii, insa muzicale. Peste „Visina” am dat pe un album cu muzica cenzurata pe vremea lui C. N-o mai auzisem niciodata. Calitatea e nu cine stie ce, dar mie imi place. Ar fi trebuit sa faca parte din albumul „Cei ce ne-au dat nume”.

Mesterul Manole e si ea destul de rar auzita, aparuta in 1973 (nici nu ma nascusem 🙂 ). Inca ma inchin in fata acestor minunati, care au transpus in muzica legende si ritualuri si le-au readus in atentia lumii si mai ales le-au  aratat tineretului sub o alta infatisare. Totul dublat de o buna cunoastere (erudita) a acestor rituri si figuri legendare. Covaci a petrecut  ceva timp in biblioteci, cu nasul in istorie, in culegeri de folclor si in bestiare, iar rezultatul e irepetabil. Pentru cine n-a avut ocazia sa citeasca acea carte a lui Nicu Covaci in care povesteste despre inceputurile trupei si despre viata de pe vremea aceea – o recomand. E un document al „epocii” si e si amuzanta, Covaci scrie spumos…

dinheiro/bani/money

Mi-a revenit o idee pierduta exact in momentul in care venise. E ciudat? Asa cum a venit, asa a plecat. Noroc insa cu oamenii simpatici pe care ii cunosc datorita/prin intermediul blogului. Printre acestia, Adriana din Canada, care m-a intrebat despre moneda pe care o tineam pe deget in poza de pe pagina aceasta, crezand ca este un inel. Nu era inel, ci doar o idee de inel, in realitate fiind doar o moneda pusa la pozat. 🙂 Imi propuneam sa fac un inel din monede vechi, insa de atunci am uitat cu totul, cum va spuneam.

A venit insa vremea sa-mi satisfac doua gusturi: cel pentru inele si cel pentru bani de colectie (am o multime, nu neaparat vechi – unii sunt, ci din multe tari). Din copilarie colectionez monede si bancnote (pe astea nu mai stiu unde le-am pus 😦 ), si imi place sa le am. Stiu ca nu valoarea in sine ma impresioneaza, ci faptul ca sunt atat de diferite iar unele chiar frumoase, si vin din locuri in care mi-as dori sa ajung ca sa le vizitez.

Escudos, de exemplu, banii portughezi care au precedat euro, mi se par foarte frumosi. Cu un design frumos, cu simboluri legate de mare, descoperiri si descoperitori, la urma urmei poate chiar sunt politice, daca ne gandim bine 🙂 ), mie una imi pare rau ca nu mai sunt in circulatie. Am pastrat insa monede portugheze si am de gand sa le transform in suveniruri, in masura in care va vor placea si voua, desigur… Cu trecerea anilor, valoarea lor va creste :), sunt piese de muzeu deja…

Iata moneda de 20 de escudos. Sper sa va placa la fel de mult cum imi place mie. Iar Adrianei, care mi-a readus ideea aceasta, dorindu-si o moneda cu capul unei personalitati, am sa i-o pun pe deget pe insasi Regina Angliei, dar pe aceasta v-o arat la timpul ei, pardon, la timpul Majestatii Sale…).

(ce post „zornaitor…)

mesteri pesti

Nici o legatura intre pestii mei obisnuiti si extraordinarii delfini. Singurele puncte comune ar fi ca apa e elementul lor comun, plus faptul ca ieri, in timp ce ma jucam cu pestisorii, nu mi-a iesit din cap melodia celor de la Phoenix, una din melodiile acelea complexe de pe cel mai bun album al rockului romanesc din toate timpurile: Cantafabule. Stiti cat de straniu fac eu uneori legatura intre lucruri…

Va las sa descoperiti si alte puncte comune 🙂

„Mesteri pesti”, ce mester de poet a zis asa ceva? Marele Serban Foarta, va zic…

Frate Dulf, frate Dulf,

Dulce Dulf, fratele nostru esti.

Dulce Dulf, frate bun intre pesti.

Numele tau fiind si azi,

nume de frate drept,

care in larg te scalzi,

valul

taind dirept.

Ca Filadelf prin grec,

al tau nume intreg

erai si esti,

cu dragoste de frati,

oameni

nemaiaflati

si mesteri pesti, frate Dulf.

Frate Dulf, frate Dulf…

Frate bun, intr-un vechi idiom,

frate bun

peste barbat si om.

Clar calauz pe mari,

calea ne otarasti,

aer tragand pe nari,

peste ciudat ce esti.

Delfin

si eu prin cald

al meu sange, prin salt

si prin inot.

Destinul meu de-al tau,

care ne treci prin haum,

leg

si innod, frate Dulf.

filme si culori

Sunt filme a caror paleta de culori ma fascineaza si ma face sa ma simt ca acasa atunci cand le vad (sper ca intelegeti exact ce vreau sa spun).E imposibil sa nu te simti inspirat de asemenea placere. V-am mai povestit despre Almodovar si admiratia mea pentru filmele lui (ce culori vibrante are, imbracand personaje vibrante!), v-am mai povestit despre Frida si culorile acelea puternice, electrice, emanand atata caldura, despre In the mood for love, inegalabil, poate si despre Twin Peaks, cu atmosfera aceea pe care as recunoaste-o dintr-o mie, cu nuante ce amintesc de lemn, cu ceata si draperiile rosii.

Ieri mi-am amintit de Monsoon wedding, pe care nu ca l-as fi uitat, insa revine periodic, cu muzica si culorile lui, sa ma inveseleasca sau sa ma tulbure. Cineva m-a intrebat daca mi-am amintit de India pentru ca JL Peixoto e acolo si am raspuns ca nu. Pai nu: mi-as fi amintit oricum de film, o fac destul de des, caci e unul din preferatele mele.

Pentru cine nu l-a vazut inca – il recomand calduros: un film indian modern, frumos construit (ca o piesa de teatru, imi place mie sa cred), bine facut, cu imagini frumoase, cu umor, cu traditionala muzica, pe alocuri (insa nu, nu e in stilul Vandana sau O floare si doi gradinari), cu ironie. Si cu niste culori apetisante.

Am avut parte de batjocura „fina” cand am afirmat in fata anumitor persoane ca imi place muzica indiana, dar imi asum si acest „defect”. Am multa admiratie pentru cultura lor, am un prieten indian si imi doresc sa vizitez India. Am zis! 🙂

Asadar, va dedic cu drag doua cantecele, amandoua de nunta traditionala indiana: primul ma face sa plang, caci cuvintele exprima atat de simplu un adevar atat de mare si de dureros pentru cine l-a trait, iar al doilea ma face sa dansez si sa-l ascult inca o data si-nca o data.

intre vis si realitate

Nu v-am spus niciodata (doar pe Facebook am marturisit) ca mi-a placut primul album al lui James Blunt (ok, ma lipsesc de You’re beautiful, sunt alergica deja, ca mai tot mapamondul) si ca acest Blunt a avut onoarea sa ma cunoasca 🙂 🙂 in culisele Coliseului din Lisabona, cu ocazia concertului lor din 2006 (parca). Am si poza cu el, dar pe asta n-am sa v-o arat, e prea suie!

Afland de blogul meu, Blunt a insistat pe langa bateristul Carl Brazil (blondul din clip, prieten din copilarie cu prietenul nostru Gary, pe care l-am vizitat la Birmingham) sa ma cunoasca si sa-mi ceara un autograf (not!!!!). Zis si facut, dupa concert am fost in spatele scenei si am baut o bere, iar el m-a rugat sa faca o poza impreuna cu mine si cu chitaristul. In fine… le-am facut hatarul… Blunt si-a cumparat un inel Coryamor si un colier, si cica ar fi cumparat mai multe daca ar fi avut bani la el. Dupa care m-am trezit 🙂

Cam asa… m-a intrebat cineva cum e dumnealui? Iar raspunsul meu a fost: mic, sexy, teapan si vorbeste „posh”, ca regina.

Alte intrebari? Doreste cineva un autograf cu mana care l-a atins pe Blunt? 🙂 🙂