martisor-inel

Anul acesta am facut o nazbatie cu ocazia fericitei zi de 1 martie, care se apropie: inelul care se poate purta cu siretel de martisor, dar si fara, evident. Ideea a venit de la Alina D., una din primele mele cliente (clienta acerba 🙂 as spune) si prietena draga, care m-a incurajat tot timpul sa continui bijutereala (multumesc, Alina, vezi ca nu te fac de ras?)

Ea mi-a cerut un inel de martisor, iar eu am inteles mesajul in felul meu 🙂 rezultatul il puteti vedea mai jos. Se poate folosi cu siretel alb si rosu in luna martie, dar si fara siretel, in restul anului, sau cu o panglicuta de alta culoare trecuta prin gaurele.

Va urez o primavara cat mai fericita!

Anunțuri

pianul

          a spus: gata. Fără să ţină seama de corp, picioarele ei  au făcut-o să plutească şi au dus-o către pian, fără să atingă podeaua. În momentul acela, nu putea să vadă nimic altceva. S-a aşezat pe taburet. Şi-a strâns părul de pe umeri, aruncându-l pe spate. S-a făcut un moment de linişte absolută. Şi-a ridicat chipul palid în direcţia mea, iar degetele ei au atins clapele. Zâmbea. Sub muzica ei, aerul din salon a fost străbătut de linii drepte invizibile: o construcţie de lumină. Notele acelea erau şi corpul ei. Erau puncte din pielea ei, existând doar pentru o clipă, rămânând în amintire, până se destrămau şi se transformau în aer, în viaţă trăită. Nici când tatăl meu închidea ferestrele atelierului şi se aşeza să cânte la pianele pe care tocmai le reparase, nici chiar în visele mele nu auzisem vreodată o asemenea muzică. Era de parcă formele invizibile ale acelor sunete ar fi intrat în încheieturile tuturor pieselor de mobilier, ale obiectelor, ale corpurilor, de parcă ar fi intrat în încheieturile întregii case şi ar fi împărţit fiecare formă în toate elementele sale distincte. Era de parcă s-ar fi umplut tot aerul lumii cu puncte intermitente ce arătau, din când în când, formele secrete ale aerului. Ochii ei nu încetau să mă privească. Corpul ei slab se legăna pe taburet, se apropia de clape şi se depărta. Mişcările braţelor ei

            Kilometrul nouă

          erau exacte şi elegante, ca păsări lăsându-se din zbor pe lacul din grădină: încheieturile mâinilor ei subţiri, netede, albe, de porţelan. Iar chipul ei: interiorul ochilor ei: era un cer în care existau noi sensuri: o viaţă nouă, plămădită de mâinile ei, mai mult decât perpetuă: şi era posibil să crezi în orice, căci existau doar certitudini în intensitatea ochilor ei şi a muzicii care mă pătrundea.

(José Luís Peixoto, Cimitirul de piane, Editura Polirom, 2010)