in jurul lumii mele, cu Peixoto

Prieteni, cam de multisor nu va bateam la cap cu scriitorul meu preferat (dintre cei portughezi), José Luís Peixoto, de care ma leaga multa, multa admiratie (atat pentru ceea ce scrie, cat si pentru magnetismul pe care il emana ca persoana) si doua carti pe care i le-am tradus in romaneste (pentru cine nu stie, Nici o privire si Cimitirul de Piane, aparute la Editura Polirom).

Vi-l readuc in atentie pentru ca l-am revazut de curand, in Lisabona, cu ocazia unei prezentari prilejuite de lansarea unui „numar de autor” al revistei de calatorii „Volta ao mundo” (cum ar veni, Ocolul pamântului).

E vorba de o revista foarte respectata in Portugalia, fondata in 1994 si cu tot ce ii trebuie ca sa fie o referinta in peisajul publicistic portughez. Decizia de a initia o serie de numere semnate de personaje din lumea culturala, care calatoresc frecvent, mi se pare foarte interesanta, iar numarul semnat de Peixoto, cu atat mai mult.

Va spuneam insa ca am fost prezenta la lansarea acestui numar, cu un public restrans si cu autografe la sfarsit. Scriitorul a vorbit si ne-a fermecat timp de o ora si jumatate, in care am uitat de tot si de toate. Omul acesta stie sa incante, e de-ajuns sa inceapa vorbeasca sau sa puna mana pe stilou/tastatura. Are asa, o aura placuta, o greutate de taran (care il tine bine lipit de pamant) intelept, desi inca tanar, o simpatie innascuta, un talent care i se vede de la o posta. De altfel, puteti vedea din zambetul meu maxim ce efect are prezenta lui 🙂

Dupa parerea mea, e o potenta mare in literatura europeana. Prolific, isi trage seva din satul de bastina, din multiple experiente de viata si din calatorii, are o memorie uimitoare si o sete de viata care razbate de peste tot. Peixoto va ajunge foarte departe, are tot drumul inainte.

Desi in Romania nu s-au tradus decat doua romane, sper sa ajunga si alte texte, poate in curand.

În ultima vreme mi-am amintit de o cartulie de-a lui, o scriere de tinerete (avea 21-22 de ani) in care se afla radacinile urmatoarelor romane pe care le-a scris: e un text autobiografic, destul de redus ca intindere, insa foarte intens, si pe care el intotdeauna l-a considerat Carte, nu Povestire sau altceva. E un moment de doliu, un text scris ca un exercitiu de epuizare a durerii, catharsis care sper ca l-a ajutat sa treaca la urmatoarea faza din viata lui, ceva mai vindecat. Tot stilul lui e acolo, toata poezia, toata intensitatea pe care, din fericire, si-a pastrat-o de-a lungul anilor. Este vorba de moartea tatalui, drama care, evident,  l-a marcat pe autor. Dialogul imaginar cu tatal mort si evocarile unor scene din copilarie au un efect sfasietor asupra cititorului, dar functioneaza pentru acesta la fel ca pentru autor. Scopul: epuizarea durerii, scufundarea pana la fund, pentru a reveni purificat si cu alta perspectiva asupra vietii.

Cum spuneam, mi-am amintit sa recitesc aceasta carte pe care o ratacisem, nu stiu cum, prin ganduri, de cativa ani buni. Gandul meu a coincis in mod fericit cu revenirea, in forta, a textului, la initiativa scriitorului insusi (am vazut in asta un semn bun pentru mine). Este, cumva, o intoarcere la radacini (a lui? chiar si a mea?). Am aflat intre timp ca el, Peixoto, va face o lectura a textului integral, la un festival de carte din Brazilia, din 2012, aceasta fiind doar una dintre manifestarile care au readus sau vor readuce „Morreste-me” in atentia cititorilor. Sa vedem ce fel de semn bun e 🙂 am sa va tin la curent.

Cat despre restul publicatiilor semnate de el, au aparut in ultimii ani mai multe, cu succes din ce in ce mai mare. Ultimul lui roman, „Livro” (Carte), a fost aclamat imediat de critica si de public (desi marca un fel de ruptura fata de fantasticul cu care ne obisnuise, ceea ce pe mine m-a „socat” pe moment, desi nu ar fi trebuit, caci se impun progresul, schimbarea, nu-i asa? a trebuit insa sa recunosc ca e un roman remarcabil). Au mai aparut, dupa „Cimitirul Pianelor”, „Cal” (Var), o antologie de proza si teatru, „Gaveta de papéis” (Sertarul cu hartii), cu poeme, si o culegere de cronici, „Abraço” (Îmbratisare), bogata si variata ca talentul lui.

livro

„Mama a pus cartea în mâinile fiului.”

Nu stiu daca am apucat sa va povestesc de ultimul roman al lui José Luís Peixoto (nu, inca nu s-a tradus), numit simplu Carte (Livro), a carui prima fraza am scris-o mai sus. Este un succes peste tot si merita sa ajunga intr-o buna zi si la publicul romanesc.

In legatura directa cu aceasta carte, dar de fapt fara nicio legatura 🙂 (poftiti de intelegeti chestia asta), am facut un inel mai ciudatel, pe care l-am botezat Livro, tocmai pentru ca e un nume simplu si cuprinzator. Trebuie sa ii multumesc „tamplarului amator” care, desi i-am cerut sa-mi faca dreptunghiuri din lemn, imi tot apare cu inventii: ba usi, ba carti, ba octogoni, ba piese de domino (toate in miniatura evident, fruct al placerii lui de a se juca de-a lemnul).

mesaj

 Odihneşte-te, tată, dormi micuţule, că îţi port numele şi certitudinile şi visele într-ale mele. Odihneşte-te, nu voi lăsa să ţi se-ntâmple nimic rău. Nu-ţi fă griji, tată. Sunt puternic am picioarele bine înfipte în acest pământ. Sunt capabil şi am să muncesc şi am să aduc iarăşi aici lumea care a fost a noastră. Chiar asta am să fac, tată. Lumea solară. Am să o recunosc, pentru că nu am uitat-o. Şi timpul va fi din nou, la fel si viaţa. Fără tine şi mereu cu tine. Vocea ta spunând descurcă-te, băiete. Nu-ţi fă griji, tată. Eu mă descurc. Tată, să nu-ţi faci griji din cauza mea. Eu mă descurc. Şi mă duc. Se înnoptează şoseaua prin rămăşiţele dimineţii. Plouă soare lumină oare unde este ce văd ochii mei. Dubiţa încăpătoare pe care ai promis-o, pe care ai plănuit-o pentru noi, pe care ai câştigat-o muncind luni de zile, mă duce. Unde eşti, tată, că m-ai lăsat singur ţipând unde eşti? La nelinişte, simt nevoia să te aud, simt nevoia să-mi întinzi mâna. Şi nu va mai fi nicicând nicicând. Tată. Dormi, micuţule, care ai fost atât de mult. Şi mi se înfige în piept că n-am să te mai pot auzi vedea atinge niciodată. Tată, oriunde ai fi, dormi acum. Băieţel. Erai puţin mult din mine. Odihneşte-te, tată. A rămas zâmbetul tău prin ceea ce nu uit, ai rămas cu totul în mine. Tată. Nu voi uita nicicând.

(fragment din cartea lui José Luís Peixoto, Morreste-me, publicata in anul 2000)

emotionant – despre „Cimitirul pianelor”

Mai deunazi am descoperit aici un articol minunat despre romanul Cimitirul pianelor. Autorul, Cristian Sirb, scrie, aproape in stilul lui Peixoto, despre… Peixoto. Poate de aceea am rezonat in felul acesta la articol.

Am descoperit ca nu pot analiza cartile pe care le-am tradus, prefer de o mie de ori sa vad ce impresii au produs altora, caci le simt cumva ca parte din mine, deci ar fi o analiza mult prea subiectiva.

Cu ingaduinta autorului cronicii, am preluat textul de pe Bookblog.ro, in speranta ca il veti citi cu placere.

_________________________________________

Voci; voce și tăcere. Pagini ale privirilor fără grai. Amintiri lăptoase, mai intense decât faptele din trecut care le-au iscat. Imagini mnezice din care izvorăsc forțe care au lipsit impresiei inițiale. Suferințe și iubiri rememorate cu greu, dar vii, vii – inexprimabile. ”Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea… Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe care formează vina.” Timpul care șterge diferențele dintre adevăr și minciună. Dintre dragoste și putreziciunea violenței din cuplu.

Dimineți. ”Claritatea difuză a luminii.” Ani și vieți făcute doar din luni cu nume de mai, iunie, iulie. Ici-colo, câte un septembrie și apoi, din nou, iulie. Vară. Dizolvare. Mirosuri tari, parfumuri și impresii care se metamorfozează în amintiri, în idei și abia apoi în cuvinte. Cuvinte cumpănite la marginea rațiunii. Cuvinte în placentă. Har scriitoricesc și stil fărâmițat.

Percepția ascuțită a unor amănunte mărunte și uluitoare, atât de la îndemână, de altfel, despre care abia acum, citind, învățăm cât de lesne le pierdem, în pripa noastră de technoameni. ”Zgomotul penelor smulse, în smocuri mari, de mama. Era mereu primăvară. Era mereu mai.” Alternanța asta: acut versus difuz, ce ne zgârie sufletul. Penumbră. Permanență.

Maraton interior. Un tată care se iluzionează că aleargă cât mai departe de tatăl său, pe care îl poartă, de fapt, adânc, în măduva oaselor sale. Un tată, un fiu. ”O parte din tatăl meu învia când mă priveam în oglindă, când existam și când mâinile mele continuau să construiască tot ceea ce el începuse, în secret, atât de aproape și atât de departe. Atunci, mă gândeam că exista o parte din tatăl meu care rămânea în mine și pe care o transmiteam copiilor mei ca să rămână în ei până când, într-o bună zi (…).” Ca și cum ne-am repeta, etern, unii într-alții.

O sfâșietoare muzică interioară, răzbătând de dincolo de paragrafele zdrențuite. Liniște. Dimineți, iarăși. Femeile străvezii – muzica lor de pian. Femeile imateriale. Mai târziu, soții prolifice, mame, victime neapărat tăcute, cu priviri imobile, ale bătăilor conjugale. Nume proprii simple, banale, primordiale: Marta, Maria, Hermes, Iris, Elisa, Francisco. Mame și tați universali, strămutabili, de regăsit în istoria, în traumele timpurii ale oricui. Brutalizări mortifiante.

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto – cel puțin cel din Cimitirul de piane – este caldă, incomodă, toridă, familiară și un strop cam neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să auzi atât de clar liniștea din cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt (conventum = înțelegere lat.), topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște – pace; liniște – tensiune; liniște – angoasă.

Peixoto bagă de seamă firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare mătușă vădană. Ca orice om care a crescut printre fuste de mătuși. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Născut cu ochii prea larg deschiși asupra cruzimii vieții. Se vede de la o poștă că a fost un copil crescut la țară, dedat cu ritmurile așa-zis ”cosmice”, cu măsurarea timpului și a iubirii privind la cer și scotocind în inimă. Cu ghicitul în razele de soare, care pătează dimineața podelele sărăcăcioase ale casei părintești. Peixoto înregistrează traumatic stupizenia ”adultă” a gesturilor, a hotărârilor care dărâmă suflete.

Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineții, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.

Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maximă zgârcenie din Cimitirul de piane. Sunt pasaje, dau peste pasaje care mă zguduie sau care mă îngheață. E ceea ce am mai văzut și am mai trăit. E ca și cum mi-aș aminti, în chinuri, și aș povesti chiar eu cele din carte, ”încerc să-mi amintesc cele mai fericite momente, sfârșesc întotdeauna prin a vedea în minte imaginea vagă a unui prânz de duminică”.

”Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos…”

cartea mea (II)

E putin si a mea, deci permiteti-mi acest titlu 🙂

Azi am primit cu mare bucurie cartile. „Cimitirul de piane” e un roman care as vrea sa placa la fel de mult cat a placut (si a surprins) „Nici o privire”, anul trecut. Autorul considera acest roman ca fiind cel mai reusit din toate scrierile lui. Ramane sa il contraziceti voi (sau nu 🙂 ). Va recomand romanul din toata inima si nu (numai) pentru ca l-am tradus eu.

Tot in legatura cu Peixoto, iata un interviu interesant din ziarul Adevarul, in care vorbeste despre Saramago, marele disparut dintre noi. Sper sa va placa. Ii multumesc Oanei Boca pentru ca mi-a adus in atentie acest interviu.

A! Si astept pareri despre carte. Neaparat.

CIMITIRUL DE PIANE

Dragi prieteni, in sfarsit o veste buna, dupa ce in ultima vreme am tot oftat si m-am lamentat pe acest blog (din motive mai mult sau mai putin metafizice, oricum, nu din motive pe care vi le puteti imagina): a aparut la POlirom traducerea romanului CIMITIRUL PIANELOR, scris de dragutul de Peixoto si tradus de mine.

Azi am sosit obosita si descurajata acasa, cu perspectiva unei zile libere (maine) si a multor indoieli si framantari, insa am descoperit ca romanul e la vanzare, are deja o coperta (voua va place????!!!!), fragmente pe situl Polirom, pret si tot ce-i trebuie. Adica EXISTA. Si poate fi cumparata, rasfoita, citita, criticata si tot ce-i trebuie. Ca intotdeauna, am emotii, mi se pare ca puteam mult mai mult, parca e un copil caruia i-am dat drumul in lume, singur 🙂 si nu stiu cum are sa se descurce.

In fine, vedeti voi cum va place. Lectura placuta!