casuta lor

Pare o casuta de pitici si chiar este: odata instalata in copac, va deveni vila, conacul, palatul pasarelelor, mai ales daca le plasam si ceva bunatati pe veranda.

C., partenerul meu, un impatimit al mesteritului (ca hobby, dar culmea e ca se si pricepe!), a considerat ca nu se cade sa nu fie o veranda cum scrie la carte, asa ca a dotat-o cu balustrada si tot ce trebuie, toate migalite cu manuta lui. In plus, „sindrila” de pe acoperis e facuta din bucatele de con de brad, lipite una cate una, in maaaarea lui rabdare oceanica 🙂 De-acum, asteptam clientele, sa se aseze si sa stea la o barfa/ciorovaiala, la o faramitura si la ce s-o mai gasi.

Urmatoarea „comanda” (pe care eu i-am dat-o), e o casuta pentru pasarele cu picior inalt (nu, nu o casuta pentru cocostarci 🙂 ci piciorul va fi al casutei), de asezat in gradina. Daca iese frumoasa, am sa v-o arat.

Enjoy!

in jurul lumii mele, cu Peixoto

Prieteni, cam de multisor nu va bateam la cap cu scriitorul meu preferat (dintre cei portughezi), José Luís Peixoto, de care ma leaga multa, multa admiratie (atat pentru ceea ce scrie, cat si pentru magnetismul pe care il emana ca persoana) si doua carti pe care i le-am tradus in romaneste (pentru cine nu stie, Nici o privire si Cimitirul de Piane, aparute la Editura Polirom).

Vi-l readuc in atentie pentru ca l-am revazut de curand, in Lisabona, cu ocazia unei prezentari prilejuite de lansarea unui „numar de autor” al revistei de calatorii „Volta ao mundo” (cum ar veni, Ocolul pamântului).

E vorba de o revista foarte respectata in Portugalia, fondata in 1994 si cu tot ce ii trebuie ca sa fie o referinta in peisajul publicistic portughez. Decizia de a initia o serie de numere semnate de personaje din lumea culturala, care calatoresc frecvent, mi se pare foarte interesanta, iar numarul semnat de Peixoto, cu atat mai mult.

Va spuneam insa ca am fost prezenta la lansarea acestui numar, cu un public restrans si cu autografe la sfarsit. Scriitorul a vorbit si ne-a fermecat timp de o ora si jumatate, in care am uitat de tot si de toate. Omul acesta stie sa incante, e de-ajuns sa inceapa vorbeasca sau sa puna mana pe stilou/tastatura. Are asa, o aura placuta, o greutate de taran (care il tine bine lipit de pamant) intelept, desi inca tanar, o simpatie innascuta, un talent care i se vede de la o posta. De altfel, puteti vedea din zambetul meu maxim ce efect are prezenta lui 🙂

Dupa parerea mea, e o potenta mare in literatura europeana. Prolific, isi trage seva din satul de bastina, din multiple experiente de viata si din calatorii, are o memorie uimitoare si o sete de viata care razbate de peste tot. Peixoto va ajunge foarte departe, are tot drumul inainte.

Desi in Romania nu s-au tradus decat doua romane, sper sa ajunga si alte texte, poate in curand.

În ultima vreme mi-am amintit de o cartulie de-a lui, o scriere de tinerete (avea 21-22 de ani) in care se afla radacinile urmatoarelor romane pe care le-a scris: e un text autobiografic, destul de redus ca intindere, insa foarte intens, si pe care el intotdeauna l-a considerat Carte, nu Povestire sau altceva. E un moment de doliu, un text scris ca un exercitiu de epuizare a durerii, catharsis care sper ca l-a ajutat sa treaca la urmatoarea faza din viata lui, ceva mai vindecat. Tot stilul lui e acolo, toata poezia, toata intensitatea pe care, din fericire, si-a pastrat-o de-a lungul anilor. Este vorba de moartea tatalui, drama care, evident,  l-a marcat pe autor. Dialogul imaginar cu tatal mort si evocarile unor scene din copilarie au un efect sfasietor asupra cititorului, dar functioneaza pentru acesta la fel ca pentru autor. Scopul: epuizarea durerii, scufundarea pana la fund, pentru a reveni purificat si cu alta perspectiva asupra vietii.

Cum spuneam, mi-am amintit sa recitesc aceasta carte pe care o ratacisem, nu stiu cum, prin ganduri, de cativa ani buni. Gandul meu a coincis in mod fericit cu revenirea, in forta, a textului, la initiativa scriitorului insusi (am vazut in asta un semn bun pentru mine). Este, cumva, o intoarcere la radacini (a lui? chiar si a mea?). Am aflat intre timp ca el, Peixoto, va face o lectura a textului integral, la un festival de carte din Brazilia, din 2012, aceasta fiind doar una dintre manifestarile care au readus sau vor readuce „Morreste-me” in atentia cititorilor. Sa vedem ce fel de semn bun e 🙂 am sa va tin la curent.

Cat despre restul publicatiilor semnate de el, au aparut in ultimii ani mai multe, cu succes din ce in ce mai mare. Ultimul lui roman, „Livro” (Carte), a fost aclamat imediat de critica si de public (desi marca un fel de ruptura fata de fantasticul cu care ne obisnuise, ceea ce pe mine m-a „socat” pe moment, desi nu ar fi trebuit, caci se impun progresul, schimbarea, nu-i asa? a trebuit insa sa recunosc ca e un roman remarcabil). Au mai aparut, dupa „Cimitirul Pianelor”, „Cal” (Var), o antologie de proza si teatru, „Gaveta de papéis” (Sertarul cu hartii), cu poeme, si o culegere de cronici, „Abraço” (Îmbratisare), bogata si variata ca talentul lui.