carnaval

Ce ne mai plac mastile! Ce ne mai place sa le aratam celorlalti un singur chip, intepenit, iar pe dinauntru sa radem si sa plangem in voie, fara sa ne stie nimeni! Cum ne mai bucuram cand nu ne recunoaste nimeni in mijlocul unei multimi, a unei orgii! Ideal, nu-i asa?

La asta serveste Carnavalul. Ca sa ne dam arama pe fata, dar in chip de joc, cu masca pusa! Asumam alt personaj si il punem sa se schimonoseasca in locul nostru. Tine doar 3 zile (?), si ne face bine. Masca, fata noastra de rezerva. Aici.

in jurul lumii mele, cu Peixoto

Prieteni, cam de multisor nu va bateam la cap cu scriitorul meu preferat (dintre cei portughezi), José Luís Peixoto, de care ma leaga multa, multa admiratie (atat pentru ceea ce scrie, cat si pentru magnetismul pe care il emana ca persoana) si doua carti pe care i le-am tradus in romaneste (pentru cine nu stie, Nici o privire si Cimitirul de Piane, aparute la Editura Polirom).

Vi-l readuc in atentie pentru ca l-am revazut de curand, in Lisabona, cu ocazia unei prezentari prilejuite de lansarea unui „numar de autor” al revistei de calatorii „Volta ao mundo” (cum ar veni, Ocolul pamântului).

E vorba de o revista foarte respectata in Portugalia, fondata in 1994 si cu tot ce ii trebuie ca sa fie o referinta in peisajul publicistic portughez. Decizia de a initia o serie de numere semnate de personaje din lumea culturala, care calatoresc frecvent, mi se pare foarte interesanta, iar numarul semnat de Peixoto, cu atat mai mult.

Va spuneam insa ca am fost prezenta la lansarea acestui numar, cu un public restrans si cu autografe la sfarsit. Scriitorul a vorbit si ne-a fermecat timp de o ora si jumatate, in care am uitat de tot si de toate. Omul acesta stie sa incante, e de-ajuns sa inceapa vorbeasca sau sa puna mana pe stilou/tastatura. Are asa, o aura placuta, o greutate de taran (care il tine bine lipit de pamant) intelept, desi inca tanar, o simpatie innascuta, un talent care i se vede de la o posta. De altfel, puteti vedea din zambetul meu maxim ce efect are prezenta lui 🙂

Dupa parerea mea, e o potenta mare in literatura europeana. Prolific, isi trage seva din satul de bastina, din multiple experiente de viata si din calatorii, are o memorie uimitoare si o sete de viata care razbate de peste tot. Peixoto va ajunge foarte departe, are tot drumul inainte.

Desi in Romania nu s-au tradus decat doua romane, sper sa ajunga si alte texte, poate in curand.

În ultima vreme mi-am amintit de o cartulie de-a lui, o scriere de tinerete (avea 21-22 de ani) in care se afla radacinile urmatoarelor romane pe care le-a scris: e un text autobiografic, destul de redus ca intindere, insa foarte intens, si pe care el intotdeauna l-a considerat Carte, nu Povestire sau altceva. E un moment de doliu, un text scris ca un exercitiu de epuizare a durerii, catharsis care sper ca l-a ajutat sa treaca la urmatoarea faza din viata lui, ceva mai vindecat. Tot stilul lui e acolo, toata poezia, toata intensitatea pe care, din fericire, si-a pastrat-o de-a lungul anilor. Este vorba de moartea tatalui, drama care, evident,  l-a marcat pe autor. Dialogul imaginar cu tatal mort si evocarile unor scene din copilarie au un efect sfasietor asupra cititorului, dar functioneaza pentru acesta la fel ca pentru autor. Scopul: epuizarea durerii, scufundarea pana la fund, pentru a reveni purificat si cu alta perspectiva asupra vietii.

Cum spuneam, mi-am amintit sa recitesc aceasta carte pe care o ratacisem, nu stiu cum, prin ganduri, de cativa ani buni. Gandul meu a coincis in mod fericit cu revenirea, in forta, a textului, la initiativa scriitorului insusi (am vazut in asta un semn bun pentru mine). Este, cumva, o intoarcere la radacini (a lui? chiar si a mea?). Am aflat intre timp ca el, Peixoto, va face o lectura a textului integral, la un festival de carte din Brazilia, din 2012, aceasta fiind doar una dintre manifestarile care au readus sau vor readuce „Morreste-me” in atentia cititorilor. Sa vedem ce fel de semn bun e 🙂 am sa va tin la curent.

Cat despre restul publicatiilor semnate de el, au aparut in ultimii ani mai multe, cu succes din ce in ce mai mare. Ultimul lui roman, „Livro” (Carte), a fost aclamat imediat de critica si de public (desi marca un fel de ruptura fata de fantasticul cu care ne obisnuise, ceea ce pe mine m-a „socat” pe moment, desi nu ar fi trebuit, caci se impun progresul, schimbarea, nu-i asa? a trebuit insa sa recunosc ca e un roman remarcabil). Au mai aparut, dupa „Cimitirul Pianelor”, „Cal” (Var), o antologie de proza si teatru, „Gaveta de papéis” (Sertarul cu hartii), cu poeme, si o culegere de cronici, „Abraço” (Îmbratisare), bogata si variata ca talentul lui.

mesaj

 Odihneşte-te, tată, dormi micuţule, că îţi port numele şi certitudinile şi visele într-ale mele. Odihneşte-te, nu voi lăsa să ţi se-ntâmple nimic rău. Nu-ţi fă griji, tată. Sunt puternic am picioarele bine înfipte în acest pământ. Sunt capabil şi am să muncesc şi am să aduc iarăşi aici lumea care a fost a noastră. Chiar asta am să fac, tată. Lumea solară. Am să o recunosc, pentru că nu am uitat-o. Şi timpul va fi din nou, la fel si viaţa. Fără tine şi mereu cu tine. Vocea ta spunând descurcă-te, băiete. Nu-ţi fă griji, tată. Eu mă descurc. Tată, să nu-ţi faci griji din cauza mea. Eu mă descurc. Şi mă duc. Se înnoptează şoseaua prin rămăşiţele dimineţii. Plouă soare lumină oare unde este ce văd ochii mei. Dubiţa încăpătoare pe care ai promis-o, pe care ai plănuit-o pentru noi, pe care ai câştigat-o muncind luni de zile, mă duce. Unde eşti, tată, că m-ai lăsat singur ţipând unde eşti? La nelinişte, simt nevoia să te aud, simt nevoia să-mi întinzi mâna. Şi nu va mai fi nicicând nicicând. Tată. Dormi, micuţule, care ai fost atât de mult. Şi mi se înfige în piept că n-am să te mai pot auzi vedea atinge niciodată. Tată, oriunde ai fi, dormi acum. Băieţel. Erai puţin mult din mine. Odihneşte-te, tată. A rămas zâmbetul tău prin ceea ce nu uit, ai rămas cu totul în mine. Tată. Nu voi uita nicicând.

(fragment din cartea lui José Luís Peixoto, Morreste-me, publicata in anul 2000)

waiting for the sun

Credeam ca a venit vara, scosesem de la naftalina rochiile si maieurile. Scurta mi-a fost bucuria, caci a trebuit, zilele acestea, sa repun bocancii in functiune, din cauza ploii. Aprilie nu se dezminte. Ne spala praful si monotonia.

Waiting… astept si sa revin la dispozitia din urma cu un an, cand vedeam numai culori in fata, cand vedeam numai partea luminoasa a lucrurilor. Poate astept degeaba respectiva dispozitie, poate a plecat de tot, poate ca s-a plictisit de mine si de casa mea. Poate nu mai vine niciodata. Poate am pierdut pe drum un ingredient important („ca sarea, de exemplu”, cum ar spune Juan Antonio din „Vicky, Cristina, Barcelona”) si mi-e prea lene sa ma intorc ca sa il caut :).

Am avut un an complicat, educativ din multe puncte de vedere, am vazut multa mizerie umana, am cunoscut indeaproape o latura a oamenilor despre care se vorbeste putin, am filtrat murdarie si mi-am schimbat multe perspective. Arat mai putin cu degetul, ma vaicaresc mai putin, am limbajul mai colorat si am devenit mai seaca. Am crescut, am dat inapoi, am crescut iar… mi-am facut prieteni noi, i-am neglijat pe cei vechi (v-ati suparaaaat? :)). Nu stiu cum sa revin la dispozitia „de dinainte”, cum spuneam. Nu cred ca se mai poate. Dar mergem inainte. Waiting.

fluturi in stomac, pardon, pe bratara

Fluturii au aceasta capacitate: zboara cu usurinta dintr-un loc in altul, ba se cuibaresc in stomac, ba in burta de-a dreptul, ba in cap, se agita si te agita, dupa care zboara ajutati de vant si se aseaza lin pe flori sau pe bucati de lemn. Unii raman acolo,  pe lemn, ca niste imprimeuri, altii isi schimba iarasi locul, zboara catre stomacul altor oameni indragostiti ori se duc sa dea tarcoale ferestrei vreunui poet.

Reteta pentru boala „fluturi in stomac”: se prind delicat cu o plasa, se descanta putin, ca sa se calmeze, dupa care se lipeste imaginea lor pe obiecte dragi care ne inconjoara, ca sa nu uitam totusi ca i-am avut candva…

Se ia apoi o melodie care a mai fost pusa pe blog si se repeta la infinit, doar-doar o iesi din cap.

ce-a mai facut coryamor

Dragul meu jurnal, te-am lasat balta in ultima vreme. Dragele mele bijuuri, ati ramas piese de muzeu sau idei care-mi plutesc in jurul capului si se roaga sa le dau forma pamanteasca. Dragii mei cititori, v-ati plictisit sa tot intrati aici si sa constatati ca nimic nu s-a schimbat: Coryamor face „alte chestii”…

Coryamor a avut in vizita doi prieteni dragi, aceiasi pe care i-a vizitat la Birmingham anul trecut. Ea s-a plimbat cu ei, a vazut meciuri de fotbal, a fost la plaja, a luat cine si pranzuri, a jucat carti, a baut bere, a barfit, a ras pana a cazut de pe scaun, apoi s-a intristat cand i-a dus la aeroport, vineri dimineata.

Coryamor se duce in fiecare zi la  munca (da, inca e o noutate pentru ea, sa iasa din casa si sa mearga intr-un birou) si petrece cateva ore bune printre politisti in civil, care nu sunt ceea ce par. Nu e chiar CSI New York, insa e multa munca si destul de multa adrenalina. Si prieteni noi. Acolo ea a descoperit o politista innebunita dupa cercei si bratari si care plange cand citeste Peixoto. Asa face ea: plange. In timpul liber, prinde infractori sau pur si simplu ii urmareste.

Tot la Faro Coryamor a descoperit ca anumite lucruri nu se schimba niciodata si ca asta o cam sperie. Dar Coryamor nu se plange, ea se bucura ca traieste si se intristeaza ca uneori nu traieste asa cum are chef.

Pe langa aceste activitati interesante si rapitoare de timp (sau „castigatoare de timp”), Coryamor are in vizita rude din indepartatul Mozambic, venite in vacanta. Ea vine la 7 pm de la munca si se prabuseste pe scaunul din fata mesei de cina, apoi face conversatie pana pica de somn. Adica destul de devreme.

Coryamor se trezeste mai nou la 7 sau la 8 si, de unde credea ca nu va supravietui acestui program inuman 🙂 , s-a obisnuit pana la urma si nu se mai plange.

Tot Coryamor isi neglijeaza prietenele, treburile domestice, pe care tot spera ca i le va rezolva un inger sau chiar Mos Craciun, si chiar clientele. Dar ea tot spera sa dureze putin aceasta faza neglijenta. Asa zicea si acum doua luni, insa…

Coryamor a facut multe poze in ultima vreme, pe care nu-si aminteste pe unde le tot salveaza, prin urmare le gaseste doar cand nu mai are nevoie de ele.

Coryamor se duce acum sa termine ceva de lucru si asteapta ziua de luni, cu adrenalina respectiva. Apropo, cine vrea un inel cu adrenalina? (oare ce culoare o fi?)