ametist, what else?

In ciuda dilemelor pe care mi le-au provocat lanturile si folosirea lor la coliere, am gasit si parti bune, care ar fi urmatoarele:

1. imi amintesc de vremurile cand umblam cu lanturi pe geaca de blugi 🙂 caci eram „metalista”

2. sunt estetice si flexibile

3. am mare chef sa ma joc cu ele, sa vedem cat tine cheful…

Cred ca e suficient.

Medalionul din imagine e o bucata de ametist, piatra mea preferata. M-am bucurat sa o pot folosi impreuna cu lant, mi se pare ca se potrivesc. Asa cum lantul se potriveste si cu cea mai putreda si urata chestie de lemn pe care am gasit-o prin curte, pentru pozat 🙂 (stiu ca pot fi contrazisa dar de, eu apreciez si estetica uratului cateodata, pentru a varia). Aveam de ales intre zidul plin de muschi si umezeala sau lemnul umflat de ploaie. Din motive de lumina suficienta, am ales lemnul 🙂

Primesc critici si reclamatii pe emailul ksdjfhsjfh@gmail.com, nu ezitati!

furtuna

Ce paragina pe blogul meu! Lasat in paragina, insa motivat! Nu pot sa va explic chiar tot, trebuie sa ma credeti pe cuvant ca absentele mele sunt motivate! 🙂

Am avut cateva zile agitate, cu frici si apoi cu vesti bune, dupa frici. Cu mult de lucru, cu mers la Lisabona, cu revazut prieteni. Ca sa vedeti cum ma simt, azi-noapte am mesterit bijuuri pana la 3 dimineata, caci eram ca electrica si  aveam chef exact de asa ceva!

Pe langa altele, am facut niste experiente cu lanturi (pentru coliere, nu lanturi de legat cainii, daca mai exista asa ceva). Stiu ca nu am inventat marea cu sarea, insa mi-a placut sa fac ceva nou pentru degetele mele 🙂 Am cumparat lanturile pur si simplu pentru ca mi-au facut pofta, alta explicatie nu am!

Nu va arat poze, nu va arat nimic, decat ca sunt vie si ma simt bine. Afara e furtuna si se anunta o vreme teribila in acest sfarsit de saptamana (nu se mai termina odata???). Pe langa dezastrul din Madeira (daca ati vazut la TV), in nordul Portugaliei se anunta azi vant de 160 km/ora.

Primavara, unde umbli????

mi-a placut…

… Avatar. Evitam sa-l vad, caci prea mult se vorbea de el. Asta e reactia mea naturala, sa ma impotrivesc curentului.

Acum cateva zile insa am decis ca e momentul: desi nu l-am vazut in trei dimensiuni, nici in mai multe, mi-a placut povestea si nu mi s-a parut o prostie, cum ma asteptam… De, ideile preconcepute nu dau niciodata fructele potrivite.

sursa foto

Criticul cel mai bun e somnul meu: daca adorm la mijloc, adio, inseamna ca n-am pierdut mare lucru pierzand finalul… Aseara insa am stat atenta pana la 2h30′, fara sa mai pot spera nici un minut ca Binele avea sa invinga Raul.

Dincolo de cliseul bataliei finale dintre rai si buni (si urasc sa vad filme cu batai si arme), mi-a placut SA VAD: padurea aceea era minunata, ca o poveste, omuletii albastri, muntii suspendati… erau toate minunate.

M-a surprins sa vad si niste simboluri din care cineva (o cunoscuta care prin asta „respira”) ar scoate o carte intreaga: copacul vietii, momentul renasterii intr-un nivel spiritual superior, copacul vocilor… Ce mi-a placut insa cel mai tare, ca idee, a fost reteaua energetica prin care erau legati copacii intre ei, dar nu numai: legatura umanoizilor cu natura, prin fire nevazute, posibilitatea de a pastra informatia ca intr-un computer (upload, download), ideea asta mare de creier imens, de neuroni nevazuti si de legaturi care se simt si functioneaza vizibil. N-am putut sa nu ma gandesc ca probabil chiar asa este, creierul asta mare de care ne batem joc si care ne inconjoara poate chiar este Dumnezeu, cumva, e energie suprema… Poate asa se explica fenomenele paranormale, poate explicatia e simpla: informatia exista in jurul nostru, intr-o forma care e accesibila numai anumitor persoane, „mutante” fara voia lor.

Probabil vi se par infantile reflectiile mele, fapt e ca inca nu am ajuns la nici o concluzie in privinta nici uneia din marile noastre intrebari. Filosofia nu ma preocupa, si privesc in mod simplist tot ce ma inconjoara.

Ce concluzie as putea trage? Probabil ca rasa umana are nevoie de mari schimbari ca sa supravietuiasca. Din punctul in care ne aflam acum, nu avem nici o sansa de a mai comunica iarasi cu Pamantul. Si asta ne e moartea lenta.

scrisori pastrate

Iti scriu de sub ploaie, iar… Stiu ca nu meriti asa ceva, e nedrept, tu meriti un soare si jumatate. Nici macar in mine nu-l mai am, degeaba il caut: i-am uitat gustul.

Nu stiu de ce miroase a mere, sau poate ca e doar amintirea mirosului; nu stiu de ce nu-mi amintesc decat de maini reci, de privire umeda pierduta pe fereastra sau, poate, cine stie, pierduta pentru totdeauna.

N-am sa-ti pastrez scrisorile: nu vreau miros de mort in cufar, nici pulbere nostalgica sa-mi gadile narile.

Am sa hranesc cu ele monstrul din camin.

Sau, stii ceva?

Sa nu-mi mai scrii!

turcoaz adevarat

Am zis ca nu mai fac bratari, n-am zis?

Ei bine, iata ce am facut zilele acestea, printre altele (am inceput si un colier care sa formeze set cu bratara).

Nu am reusit sa fac rost de obisnuita vopsea stralucitoare, in acest turcoaz intens. Am incercat combinatii, inutil insa.

Asadar, am satisfactia de a avea in sfarsit o culoare care sa semene cu ce vroiam eu demult.

Diametrul bratarii de lemn e, pe dinauntru, e de aprox. 6,5 cm, iar grosimea (inaltimea) e de 3 cm.

usile anei

Sunt inca sub impresia filmului pe care l-am vazut aseara, Caótica Ana.

Dincolo de arta minunata care apare in film, de spiritul liber pe care il admir demult, se impletesc mituri si „stari” initiatice, simboluri si parapsihologie. Un film foarte „vizual” :), pe care nu-l poti uita. Eu, cel putin, am sa-l revad, si l-am pus pe „raftul special”, alaturi de alte filme de inima precum Amélie, Frida, Breaking waves, Monsoon wedding, Cidade de Deus, Todo sobre mi madre, Tacones lejanos, La vita e bella, Fata cu cercel de perla si alte cateva.

Acum stiu de ce imi plac atat de mult usile 🙂

dedicatie

Dedic aceasta fraza birocratiei din aceasta tara, care imi scoate nepermisi de multi peri albi, facandu-ma sa cheltuiesc inutil pe vopsea de par.

„Mai suparati-ma asa, ca va musc si va zgarii!”

Am zis!

carnaval

Inca de duminica a inceput pe strazile anumitor orase portugheze o anume nebunie, numita Carnaval. Nu e vorba de entuziasmul si fierbinteala Carnavalului de la Rio, ci e ceva mai „moale”, mai decent si la scara mult mai redusa. Sa-i zicem „copie palida”.

Are sens sa se danseze in bikini la Rio, caci acum acolo e vara, cand faci insa acelasi lucru pe strazile portugheze, in plina iarna ploioasa si la 6º-7º C, goliciunea incepe sa-si piarda farmecul (desigur, e parerea mea personala). 🙂

Nu am fost sa ma murez la cativa kilometri de aici ca sa vad defilarea, nu am facut-o niciodata de cand sunt aici (de 10 ani), de aceea nu am nici picior de poza de la Carnavalul portughez. Am gasit insa un afis care m-a amuzat teribil si m-am gandit sa vi-l arat.

Recunoasteti personajul?

sa iubesti viata

Va dedic tuturor, celor care iubiti pe cineva sau care iubiti viata pur si simplu, o melodie.

Bucurati-va de viata oricum ar fi, singuri sau insotiti. Oricum, singuri ne nastem si singuri murim…

eu blogaresc, tu blogaresti…

De nu prea ma tin de lepse (rusine mie!), azi am sa tin cont de una pe care am primit-o de la Rontziki.

In 2008 ma irita ideea de blog si de „expunere”, de fapt nu stiam exact ce e, sa fiu sincera… Acum sunt chemata sa-mi dau cu parerea despre 🙂 asa sa fie:

1. Cât din viața personală expui scriind un blog?

Hm, buna intrebare. Expun mai mult decat ar trebui, dupa parerea unora (am fost criticata ca am scris din spital pe blog!!!). Expun cat cred ca e decent, dar fiecare are limitele sale de „decenta”. Nu ma ascund sub nume false si alte chestiuni pentru ca oricum sunt destul de prezenta pe internet, usor de gasit. Asta e.

2. Cu ce îți dăunează blogul?

Deci categoria „daunatoare”… Pana acum nu am decat problema timpului. Imi „dauneaza” in masura in care mi-a introdus „virusul” care nu-mi da pace daca nu scriu sau citesc pe la altii… iar asta imi mananca mult timp pe zi (incerc sa il reduc drastic, am si inceput!). In rest… numai de bine! Efecte pozitive!

3. Cu ce te ajută blogul?

Cred ca am mai vorbit/scris despre asta… In primul rand, m-a ajutat sa trecut marele hop al exprimarii in public (pentru mine e foarte mare), al „expunerii” despre care vorbeam. Apoi, ma ajuta sa imi concentrez intr-un loc anumiti „pitici”, cum se spune (e vorba de pitici pe creier, nu de cei ai Albei ca zapada): pot sa-i dezvolt, sa-i organizez, sa ma joc cu ei.

Ar mai fi o parte buna: imi arat in lume „talentele”, ceea ce nu facusem niciodata. In urma cu vreo 6 ani faceam medalioane de lut cu pietre. Nu am stiut ce sa fac cu ele (in afara de oferit amicelor), asa ca le-am pus intr-o cutie in care au zacut vreo 4 ani. Ulterior le-am scos si vi le-am aratat voua (haha). Dupa care le-am…. vandut.

In ultimul rand, dar probabil pe locul intai ca importanta – am intalnit oameni foarte draguti, am invatat multe si bune (si rele). Asta e un mare castig.

4. Ce reacții permiți?

Pai… bune, nu? 🙂 Permit numai reactii de bun-simt si pe cele la obiect. Si totusi, nu prea mi se intampla sa sterg comentarii. Oricum, la ce subiecte tratez eu aici, nu vad de ce ar fi cineva revoltat sau nesimtit. Cui ce-i pasa ce fac eu??? Nu ma lupt cu nimeni pentru un loc in blogosfera si nici in spatiul fizic.

5. Care ți-e rutina de blogger?

Nimic special. Ma uit de dimineata, daca am timp, sa vad ce e nou pe la mine (reactii), var nasul prin paginile altora (nu tot blogrollul, altfel m-ar apuca seara), insa pe parcursul zilei ma tot uit pe la ceilalti, ori de cate ori fac pauze mici si dese (cheia… stiti voi).  Intr-o vreme scriam in fiecare seara, insa de cand m-am decis sa o las mai moale si sa lucrez mai cu spor, scriu mai rar.

Leapsa o dau cui o vrea, sa fie sanatos si sa raspunda la intrebari.

Tovarasaaaa, am raspuns bineeeee? 🙂