cheia

Cu cheia fermecata la gât, in cautarea unor cufere pline de comori antice, a unor usi ferecate ce dau spre paradisuri ascunse.

In cautarea portilor grele si misterioase, scartaind la deschidere ca o ultima incercare de a te descuraja.

In cautarea sertarului incuiat in care e ascuns un secret de o viata.

In cautarea inimii inchise ca un trandafir de Jericho, in asteptarea unei chei-cuvant magic, ca sa inverzeasca si sa se deschida.

Pe toate acestea, cheia cu agate le deschide

cão

Exista aici, in tara mea adoptiva, o rasa de caini ciobanesti foarte simpatici, care au primit numele dupa masivul Serra da Estrela. Rasa are multi admiratori si exista asociatii care i se dedica (nu numai in Portugalia, ci si in afara, de exemplu in Regatul Unit).

Una dintre „activistele” asociatiei care apara aceasta rasa portugheza de o posibila disparitie (intr-o lume in care sunt din ce in ce mai putini ciobani ;)) si-a dorit un colier care sa arate legatura ei cu simpaticii si curajosii caini, si astfel a luat forma colierul maron si bej, de mai jos.

Urmand exemplul portughezei, o englezoaica, tot o mare admiratoare a ciobanestilor portughezi, si-a dorit si ea un catel de atarnat la gat 🙂 dar cu albastru. Clientul doreste? Clientul obtine (de cele mai multe ori :)). Iata rezultatul.

Oare ce va mai urma???

Tanta si Costel

Acestia sunt Tanta

… si Costel, partenerul ei

Ei s-au cunoscut in Africa, in inima fierbinte a junglei, si au dansat ritualuri impreuna, au strans ierburi de leac si de colorat tatuaje si au trait impreuna intr-o coliba din crengi.

Tanta si Costel au ajuns la mine dupa ce au emigrat, intr-o barca fragila care a traversat oceanul ca sa poposeasca in Europa. La inceput erau doua personaje simple, bej si triste din cauza departarii de casa, iar mie mi se pareau fara prea multa personalitate. Asadar m-am gandit, cu mintea mea europeana, sa le redau bucuria lor innascuta si i-am vopsit in toate culorile care mi s-au parut potrivite. Dupa aceea, mi s-a parut ca le lipsea ceva „maretie”, asa ca le-am facut cadou cate o podoaba pentru cap, care sa le completeze figura.

Puteti afla numele lor adevarate numai daca va apropiati urechea de ei 😉 eu le stiu, dar nu va spun…

PS: i-am gazduit aici si aici

in jurul lumii mele, cu Peixoto

Prieteni, cam de multisor nu va bateam la cap cu scriitorul meu preferat (dintre cei portughezi), José Luís Peixoto, de care ma leaga multa, multa admiratie (atat pentru ceea ce scrie, cat si pentru magnetismul pe care il emana ca persoana) si doua carti pe care i le-am tradus in romaneste (pentru cine nu stie, Nici o privire si Cimitirul de Piane, aparute la Editura Polirom).

Vi-l readuc in atentie pentru ca l-am revazut de curand, in Lisabona, cu ocazia unei prezentari prilejuite de lansarea unui „numar de autor” al revistei de calatorii „Volta ao mundo” (cum ar veni, Ocolul pamântului).

E vorba de o revista foarte respectata in Portugalia, fondata in 1994 si cu tot ce ii trebuie ca sa fie o referinta in peisajul publicistic portughez. Decizia de a initia o serie de numere semnate de personaje din lumea culturala, care calatoresc frecvent, mi se pare foarte interesanta, iar numarul semnat de Peixoto, cu atat mai mult.

Va spuneam insa ca am fost prezenta la lansarea acestui numar, cu un public restrans si cu autografe la sfarsit. Scriitorul a vorbit si ne-a fermecat timp de o ora si jumatate, in care am uitat de tot si de toate. Omul acesta stie sa incante, e de-ajuns sa inceapa vorbeasca sau sa puna mana pe stilou/tastatura. Are asa, o aura placuta, o greutate de taran (care il tine bine lipit de pamant) intelept, desi inca tanar, o simpatie innascuta, un talent care i se vede de la o posta. De altfel, puteti vedea din zambetul meu maxim ce efect are prezenta lui 🙂

Dupa parerea mea, e o potenta mare in literatura europeana. Prolific, isi trage seva din satul de bastina, din multiple experiente de viata si din calatorii, are o memorie uimitoare si o sete de viata care razbate de peste tot. Peixoto va ajunge foarte departe, are tot drumul inainte.

Desi in Romania nu s-au tradus decat doua romane, sper sa ajunga si alte texte, poate in curand.

În ultima vreme mi-am amintit de o cartulie de-a lui, o scriere de tinerete (avea 21-22 de ani) in care se afla radacinile urmatoarelor romane pe care le-a scris: e un text autobiografic, destul de redus ca intindere, insa foarte intens, si pe care el intotdeauna l-a considerat Carte, nu Povestire sau altceva. E un moment de doliu, un text scris ca un exercitiu de epuizare a durerii, catharsis care sper ca l-a ajutat sa treaca la urmatoarea faza din viata lui, ceva mai vindecat. Tot stilul lui e acolo, toata poezia, toata intensitatea pe care, din fericire, si-a pastrat-o de-a lungul anilor. Este vorba de moartea tatalui, drama care, evident,  l-a marcat pe autor. Dialogul imaginar cu tatal mort si evocarile unor scene din copilarie au un efect sfasietor asupra cititorului, dar functioneaza pentru acesta la fel ca pentru autor. Scopul: epuizarea durerii, scufundarea pana la fund, pentru a reveni purificat si cu alta perspectiva asupra vietii.

Cum spuneam, mi-am amintit sa recitesc aceasta carte pe care o ratacisem, nu stiu cum, prin ganduri, de cativa ani buni. Gandul meu a coincis in mod fericit cu revenirea, in forta, a textului, la initiativa scriitorului insusi (am vazut in asta un semn bun pentru mine). Este, cumva, o intoarcere la radacini (a lui? chiar si a mea?). Am aflat intre timp ca el, Peixoto, va face o lectura a textului integral, la un festival de carte din Brazilia, din 2012, aceasta fiind doar una dintre manifestarile care au readus sau vor readuce „Morreste-me” in atentia cititorilor. Sa vedem ce fel de semn bun e 🙂 am sa va tin la curent.

Cat despre restul publicatiilor semnate de el, au aparut in ultimii ani mai multe, cu succes din ce in ce mai mare. Ultimul lui roman, „Livro” (Carte), a fost aclamat imediat de critica si de public (desi marca un fel de ruptura fata de fantasticul cu care ne obisnuise, ceea ce pe mine m-a „socat” pe moment, desi nu ar fi trebuit, caci se impun progresul, schimbarea, nu-i asa? a trebuit insa sa recunosc ca e un roman remarcabil). Au mai aparut, dupa „Cimitirul Pianelor”, „Cal” (Var), o antologie de proza si teatru, „Gaveta de papéis” (Sertarul cu hartii), cu poeme, si o culegere de cronici, „Abraço” (Îmbratisare), bogata si variata ca talentul lui.

abandon

Un far vechi si abandonat, meditand inca pe malul marii, o casa din nordul Africii, bantuita de fantoma vietii care altadata pulsa in ea, o moara fara noroc, asteptand, cu ochii goi, intoarcerea grâului…

O zi, o noapte, inca o zi… toate la fel, iar noaptea sta cu gavanele ferestrelor privind in gol si cu argintul lunii varuind peretii.

fluturi in stomac, pardon, pe bratara

Fluturii au aceasta capacitate: zboara cu usurinta dintr-un loc in altul, ba se cuibaresc in stomac, ba in burta de-a dreptul, ba in cap, se agita si te agita, dupa care zboara ajutati de vant si se aseaza lin pe flori sau pe bucati de lemn. Unii raman acolo,  pe lemn, ca niste imprimeuri, altii isi schimba iarasi locul, zboara catre stomacul altor oameni indragostiti ori se duc sa dea tarcoale ferestrei vreunui poet.

Reteta pentru boala „fluturi in stomac”: se prind delicat cu o plasa, se descanta putin, ca sa se calmeze, dupa care se lipeste imaginea lor pe obiecte dragi care ne inconjoara, ca sa nu uitam totusi ca i-am avut candva…

Se ia apoi o melodie care a mai fost pusa pe blog si se repeta la infinit, doar-doar o iesi din cap.

hai-hui…

…tot prin Faro, caci acolo imi sta inima in momentul asta. Din cand in cand, practic „sportul” meu favorit, cel de a rataci la intamplare pe strazi si de a face poze cu case.

Ma dau in vant dupa stilul Art Nouveau!

O poarta veche a orasului.

Pana si plantele sunt cutezatoare! 🙂

Linia care ma duce si ma aduce.

Poarta unei galerii de arta. Stiti mania mea cu usile… 😉

Abia saptamana trecuta s-a incheiat inca o editie a concentratiei de motociclete si bineinteles, motociclisti, din Faro. In fiecare an au loc concerte, defilari de motoare, concursuri si mai stiu eu ce, iar in plin Faro exista chiar o statuie a motocicletei 🙂 care aminteste evenimentul aducator de turisti, zgomot si fum ;). Recunosc, am avut o tentativa de a merge impreuna cu doi prieteni la motoare (pe care imi place sa le admir), insa pana la urma ne-am proptit intr-un bar (de fapt, doua), departe de agitatia de pe strazi. Norocul a facut ca intr-unul din baruri (un patio cu smochini, aflat in spatele unei librarii care era inca deschisa la ora aceea din noapte) sa prindem exact inceputul unui mic concert de muzica celtica: doua fete irlandeze, frumoase, una cu flaut sau fluier, cealalta cu chitara, si un baiat portughez care le tinea isonul cu alta chitara. A fost absolut superb, m-am topit complet de bucurie! Cine sa-si mai aminteasca de motociclete la ora aceea?

Melancolia caselor vechi si scorojite, care nu imi scapa niciodata… Usor de intalnit in Portugalia.

Tare imi place asa, hai-hui… 🙂

ce-a mai facut coryamor

Dragul meu jurnal, te-am lasat balta in ultima vreme. Dragele mele bijuuri, ati ramas piese de muzeu sau idei care-mi plutesc in jurul capului si se roaga sa le dau forma pamanteasca. Dragii mei cititori, v-ati plictisit sa tot intrati aici si sa constatati ca nimic nu s-a schimbat: Coryamor face „alte chestii”…

Coryamor a avut in vizita doi prieteni dragi, aceiasi pe care i-a vizitat la Birmingham anul trecut. Ea s-a plimbat cu ei, a vazut meciuri de fotbal, a fost la plaja, a luat cine si pranzuri, a jucat carti, a baut bere, a barfit, a ras pana a cazut de pe scaun, apoi s-a intristat cand i-a dus la aeroport, vineri dimineata.

Coryamor se duce in fiecare zi la  munca (da, inca e o noutate pentru ea, sa iasa din casa si sa mearga intr-un birou) si petrece cateva ore bune printre politisti in civil, care nu sunt ceea ce par. Nu e chiar CSI New York, insa e multa munca si destul de multa adrenalina. Si prieteni noi. Acolo ea a descoperit o politista innebunita dupa cercei si bratari si care plange cand citeste Peixoto. Asa face ea: plange. In timpul liber, prinde infractori sau pur si simplu ii urmareste.

Tot la Faro Coryamor a descoperit ca anumite lucruri nu se schimba niciodata si ca asta o cam sperie. Dar Coryamor nu se plange, ea se bucura ca traieste si se intristeaza ca uneori nu traieste asa cum are chef.

Pe langa aceste activitati interesante si rapitoare de timp (sau „castigatoare de timp”), Coryamor are in vizita rude din indepartatul Mozambic, venite in vacanta. Ea vine la 7 pm de la munca si se prabuseste pe scaunul din fata mesei de cina, apoi face conversatie pana pica de somn. Adica destul de devreme.

Coryamor se trezeste mai nou la 7 sau la 8 si, de unde credea ca nu va supravietui acestui program inuman 🙂 , s-a obisnuit pana la urma si nu se mai plange.

Tot Coryamor isi neglijeaza prietenele, treburile domestice, pe care tot spera ca i le va rezolva un inger sau chiar Mos Craciun, si chiar clientele. Dar ea tot spera sa dureze putin aceasta faza neglijenta. Asa zicea si acum doua luni, insa…

Coryamor a facut multe poze in ultima vreme, pe care nu-si aminteste pe unde le tot salveaza, prin urmare le gaseste doar cand nu mai are nevoie de ele.

Coryamor se duce acum sa termine ceva de lucru si asteapta ziua de luni, cu adrenalina respectiva. Apropo, cine vrea un inel cu adrenalina? (oare ce culoare o fi?)

excursia

Am petrecut o zi minunata joia aceasta, MAREA zi de joi in care a fost ziua Ralucai, plus ziua ei libera, plus ziua nationala a Portugaliei, deci zi libera nationala. In ciuda vremii schimbatoare, am pornit vitejeste, intr-o masina rezistenta, spre casa unui prieten al Ralucai, aflata intre dealuri, undeva in Alentejo (cine a citit Nici o privire sa afle ca Alentejo e locul fierbinte si frumos in care se petrece actiunea cartii), pe malul unui lac mare. Iupiii plimbare!

Ziua a inceput noros, dar frumos:

Peisajul – frumos, verde, galben, plin de nuante…. Satucuri, dealuri, paduri de eucalipti.  A. – fascinat:

Oprire pentru cafea/inghetata/pipi/tigara: satucul Santa Clara Velha. Acolo erau agatate stegulete de sarbatoare, iar biserica mi-a placut la nebunie:

Dupa popas, ne-am apropiat treptat de un loc de vis: dealurile si lacul pacific. Ce dor imi era de un astfel de loc!

In natura e OK sa mananci chipsuri. 🙂

Lumina se tot schimba…

Momentul tortului, delicios moment si delicios tort, fabricat de domnul din poza ( cu mana lui!!), englez, proprietarul casei de pe lac si a dealurilor din jur 🙂

Mr Ian are talente nebanuite 🙂

O ultima privire nostalgica… Sper sa ne intoarcem 🙂 curand. Se aude, R.?

La multi ani, R.! 🙂