Ultima mea jucarie are o inima verde (ecologica) si arabescuri de sarma. La inceputuri, avea doar o panglica de organza verde, care se petrecea de dupa gat, intre timp insa i-a crescut un lant, care se prinde la spate cu respectiva panglica. Ochiul meu a fost mai multumit cu cea din urma combinatie, deci sa-i dam ochiului ce-i al ochiului!
Va urez voua si imi urez si mie o saptamana minunata, verde ca frunza! 🙂
Iata ce ma obsedeaza de cand am descoperit-o pe Facebook, pe „zidul” cuiva: o melodie absolut minunata! Vreau sa o cunoasteti si voi! Sau poate rezonez eu exagerat la ea????
Ii dedic cu drag melodia Mariei, cu o mare imbratisare si un la multi ani cat mine de mare! 🙂 Sa ne traiesti, VV! 🙂
Din cand in cand, cineva ma rasfata asa cum n-am visat niciodata. Ce-am facut ca sa merit, nu stiu, cert e ca imi creste inima ca un cozonac cand primesc un semn de prietenie sau de simpatie. Mai trebuie sa recunosc si ca tare imi plac surprizele frumoase, cadourile, gesturile autentice.
V-am mai povestit, de-a lungul timpului, despre astfel de gesturi si semne prietenesti, azi insa vreau sa va spun ca minunata Rodica, da, cea cu Inelul lui Gyges, mi-a facut o mare bucurie, trimitandu-mi taman aici, in tara portocalelor, o carte de poezie proaspata ca un pepene (scuzati comparatia, dar ma aflu in faza pepeneasca, zilele astea numai la pepene rosu ma gandesc, ca placere gastronomica maxima). 🙂
De mult timp nu citeam poezie, de fapt nu am fost niciodata o cititoare asidua de astfel de literatura, insa pe blogul Rodicai gasesc intotdeauna versuri care ma incanta (alese de ea). Pe vremuri insa, am facut o pasiune pentru Baudelaire (asa, ca sa stiti).
Cartea MEA se numeste Autobuzul cu cocosati si ii apartine Norei Iuga (care, cum spuneam, e proaspata si surprinzatoare, asa e impresia pe care mi-a lasat-o). Am citit cu placere si vreau sa impart si cu voi!
minodora il viseaza pe sam
mama mi-a spus:
minodora nu te mai gindi la sam
cind te duci la piata
gindeste-te la varza si la costita
fii o femeie cuviincioasa
ce parca beethoven i-am zis
nu se gindea nu-i cinta si lui
tot timpul pasarea in cap?
bine dar beethoven a spus mama
a luat cirpa de praf
si-a inceput sa stearga urechile geniului
si asta numai pentru ca imi vine
sa scriu despre tine
cum imi vine sa stranut
sau sa casc
te-am visat azi-noapte
aveai un copil cu cap de pisica
era dragalas ca un martisor
strigai cit te tinea gura
„veniti sa vedeti prin cite trece
o piatra miscatoare pina la frumoasa statica”
ce chestie si asta
cind uiti sa te inchini
inainte de culcare
Am vrut sa fac ceva ce s-a transformat in altceva 🙂 tot e ceva 🙂
Nu mi-a iesit ideea originala din lipsa materialelor. Dar nu e decat o amanare… Deocamdata, am facut un colier in culorile unei fuste pe care o consider geniala si pe care o port non-stop de cand am cumparat-o: maron, albastru si portocaliu. Modelul fustei e sui (citeste shui), la fel se cerea si colierul. „Arata ca un bufon”, a comentat sotul meu. Bine, asa sa-i ramana numele! (mai tineti minte? Divertis: „Ce apa e asta, stolnice?” – „E apa Moldovei, Maria Ta!” – „Bine, asa sa-i ramana numele” :))
Mi-a placut cum arata, asa ca am mai facut unul, verde. Tot bufon, tot zbanghiu. De ce nu?
Stiu ca v-am aratat o multime de usi si ferestre in trecut, pe acest blog, caci nu scapa aparatului meu, oriunde m-as duce… Ma fascineaza, mai ales cele viu colorate si cele vechi si scorojite, frumoase in melancolia lor.
Belle de Jour are o multime de usi si ferestre pe blogul ei, care mai de care mai frumoasa, eu insa ma limitez la ce reusesc sa pozez pe strazi.
Pe de alta parte, Zazuza m-a provocat sa ne duelam in usi, pe bloguri, 🙂 caci ea a fost de curand in Grecia si a adus poze superbe. Ideea era de fapt sa ma convinga sa mai arat niste scorojituri de-ale mele, pe care nu vroiam sa le mai dau „publicitatii”, ca sa nu va plictisesc cu atata lemn 🙂
Zazuza, here we go!
Imi dau acum seama ca in Albufeira culorile sunt mai vesele decat in Faro, e normal. Faro e un oras mai serios, e cel mai important din toata regiunea, nu isi pune prea tare mintea cu culorile vii, ca in targurile turistice de pe coasta.
…ul de piane :).
Am fost entuziasmata zilele astea, afland ca noua carte a lui Peixoto e in drum spre librariile portugheze, ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa ma puna pe jar putin. Abia astept, ce deliciu! Si nu, nu are cum sa ne dezamageasca. Stiu deja care e subiectul romanului, (emigratia portugheza spre Franta, din anii 60) iar titul e „Carte”, pur si simplu. ABIA ASTEPT!
In ce priveste Cimitirul de piane, m-am gandit sa va mai arat si voua ce se scrie despre (numai de bine, ceea ce ma bucura peste poate). Pun aici cateva linkuri, pentru cei interesati. Sugestiile voastre sunt binevenite, de asemenea.
Iata ce scrie Rontziki, pe blogul ei, cu suflet, asa cum ne-a obisnuit:
http://www.rontziki.ro/2010/06/cimitirul-de-piane.html
Analiza profunda facuta de Dana Pîrvan-Jenaru, din Observatorul Cultural:
Pe blog la Trifoi gasim alt articol frumos despre carte:
http://trifoicupatrufoi.wordpress.com/2010/08/10/cimitirul-de-piane-multiplu-de-francisco-lazaro/
Claudiu Constantinescu, in respectabila Dilema Veche:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/cimitirul-de-piane
Faianta pe un zid oarecare, din Faro. Bine ai venit pe la noi, straine! 🙂
Inspiratia verii si a culorilor ei, amestecate, val de mici bucurii care doar in vacanta sunt posibile. Fructe si mirosuri, libertate si lene, buna dispozitie si uitare.
Jumatatea lui august mi-a adus o bucurie (nu, nu la drum de seara :)), brusc am fost „reanimata”, umbrele fug. Pana la urma, cine a zis ca august nu e bun?? 🙂
Pestisori, nu va faceti griji, cu acesti doi pescari sunteti si veti ramane in siguranta!
Mai deunazi am descoperit aici un articol minunat despre romanul Cimitirul pianelor. Autorul, Cristian Sirb, scrie, aproape in stilul lui Peixoto, despre… Peixoto. Poate de aceea am rezonat in felul acesta la articol.
Am descoperit ca nu pot analiza cartile pe care le-am tradus, prefer de o mie de ori sa vad ce impresii au produs altora, caci le simt cumva ca parte din mine, deci ar fi o analiza mult prea subiectiva.
Cu ingaduinta autorului cronicii, am preluat textul de pe Bookblog.ro, in speranta ca il veti citi cu placere.
_________________________________________
Voci; voce și tăcere. Pagini ale privirilor fără grai. Amintiri lăptoase, mai intense decât faptele din trecut care le-au iscat. Imagini mnezice din care izvorăsc forțe care au lipsit impresiei inițiale. Suferințe și iubiri rememorate cu greu, dar vii, vii – inexprimabile. ”Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea… Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe care formează vina.” Timpul care șterge diferențele dintre adevăr și minciună. Dintre dragoste și putreziciunea violenței din cuplu.
Dimineți. ”Claritatea difuză a luminii.” Ani și vieți făcute doar din luni cu nume de mai, iunie, iulie. Ici-colo, câte un septembrie și apoi, din nou, iulie. Vară. Dizolvare. Mirosuri tari, parfumuri și impresii care se metamorfozează în amintiri, în idei și abia apoi în cuvinte. Cuvinte cumpănite la marginea rațiunii. Cuvinte în placentă. Har scriitoricesc și stil fărâmițat.
Percepția ascuțită a unor amănunte mărunte și uluitoare, atât de la îndemână, de altfel, despre care abia acum, citind, învățăm cât de lesne le pierdem, în pripa noastră de technoameni. ”Zgomotul penelor smulse, în smocuri mari, de mama. Era mereu primăvară. Era mereu mai.” Alternanța asta: acut versus difuz, ce ne zgârie sufletul. Penumbră. Permanență.
Maraton interior. Un tată care se iluzionează că aleargă cât mai departe de tatăl său, pe care îl poartă, de fapt, adânc, în măduva oaselor sale. Un tată, un fiu. ”O parte din tatăl meu învia când mă priveam în oglindă, când existam și când mâinile mele continuau să construiască tot ceea ce el începuse, în secret, atât de aproape și atât de departe. Atunci, mă gândeam că exista o parte din tatăl meu care rămânea în mine și pe care o transmiteam copiilor mei ca să rămână în ei până când, într-o bună zi (…).” Ca și cum ne-am repeta, etern, unii într-alții.
O sfâșietoare muzică interioară, răzbătând de dincolo de paragrafele zdrențuite. Liniște. Dimineți, iarăși. Femeile străvezii – muzica lor de pian. Femeile imateriale. Mai târziu, soții prolifice, mame, victime neapărat tăcute, cu priviri imobile, ale bătăilor conjugale. Nume proprii simple, banale, primordiale: Marta, Maria, Hermes, Iris, Elisa, Francisco. Mame și tați universali, strămutabili, de regăsit în istoria, în traumele timpurii ale oricui. Brutalizări mortifiante.
Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto – cel puțin cel din Cimitirul de piane – este caldă, incomodă, toridă, familiară și un strop cam neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să auzi atât de clar liniștea din cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt (conventum = înțelegere lat.), topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște – pace; liniște – tensiune; liniște – angoasă.
Peixoto bagă de seamă firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare mătușă vădană. Ca orice om care a crescut printre fuste de mătuși. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Născut cu ochii prea larg deschiși asupra cruzimii vieții. Se vede de la o poștă că a fost un copil crescut la țară, dedat cu ritmurile așa-zis ”cosmice”, cu măsurarea timpului și a iubirii privind la cer și scotocind în inimă. Cu ghicitul în razele de soare, care pătează dimineața podelele sărăcăcioase ale casei părintești. Peixoto înregistrează traumatic stupizenia ”adultă” a gesturilor, a hotărârilor care dărâmă suflete.
Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineții, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.
Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maximă zgârcenie din Cimitirul de piane. Sunt pasaje, dau peste pasaje care mă zguduie sau care mă îngheață. E ceea ce am mai văzut și am mai trăit. E ca și cum mi-aș aminti, în chinuri, și aș povesti chiar eu cele din carte, ”încerc să-mi amintesc cele mai fericite momente, sfârșesc întotdeauna prin a vedea în minte imaginea vagă a unui prânz de duminică”.
”Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos…”
Cor & Amor - bijuterii, povesti... 