o anume Tara de sub fluturi…

(fragment din romanul TARA DE SUB FLUTURI, autor – Dragos Voicu, prieten drag)

     Am ajuns la casa bunicii. Ulucile casei erau albe, albe. Nu pentru cǎ le-ar fi vopsit cineva. Erau albe de timp, de prea mult timp. Erau ca nişte oase vechi de mort. Poarta nu mai avea balamale, era prinsǎ numai sus cu o bucatǎ de sârmǎ ruginitǎ. Am ridicat-o, am împins-o uşor şi am intrat. Sârma s-a frecat de lemn şi a scrâşnit din ruginǎ. Casa bunicii era verde, cu bucǎţi mari de tencuialǎ cǎzute. Era înconjuratǎ de bǎlǎrii care ajungeau pânǎ la ferestrele strâmbe. Nu mai era niciun drumeag pânǎ la poartǎ, semn cǎ bunica nu mai ieşea din curte.
O clipǎ am vǎzut-o întinzând cearşafurile mari peste soare şi peste sârmele ei drepte, oţelite, sclipind peste dimineaţǎ. Acum sârmele se întindeau ruginite şi goale între doi pari gârboviţi. M-am apropiat de una din ele şi am şters-o uşor cu palma. Un praf de ruginǎ s-a împrǎştiat într-un fir de vânt. S-a destrǎmat în luminǎ ca toţi anii care trecuserǎ decând sârmele şi vântul cu miros de tutun al satului înfoiau cǎtre soare cearşafurile albe ale bunicii.
În faţa intrǎrii în casǎ, cele douǎ şoproane din chirpici îngenunchiaserǎ şi îşi plecaserǎ capetele la pǎmânt. Cuptorul nu mai era decât un morman de argilǎ topitǎ. Totul era cotropit de buruieni. Am deschis uşa de la verandǎ. Pe prispǎ un tuci murdar, rǎmas de la pomanǎ şi o pereche de papuci de plastic, rupţi şi plini de noroi uscat. Am intrat în casǎ. În tindǎ nu mai era niciun preş aşternut pe jos. Numai pǎmântul gol. Pe policioarǎ, lumânǎri folosite şi o cutie cu beţe de chibrit. Masa era acoperitǎ cu un ziar pe care zǎcea un colţ de pâine, firimituri şi un borcan cu unturǎ, fǎrǎ capac. O canǎ roşie cu buline albe, plinǎ cu apǎ şi boabe de porumb la fiert, sfârâia pe vatrǎ. Un glas din altǎ lume s-a auzit din camera unde ultima datǎ intrasem sǎ-l vǎd pe bunicul meu mort: „Care eşti mamǎ?”. Am mers cǎre uşǎ şi am deschis-o. În camerǎ, întinsǎ pe o saltea de paie, bunica. Douǎ gǎini ciuguleau nişte boabe de porumb împrǎştiate pe pǎmânt. Podeaua nu mai era; numai pǎmântul de dedesubt. Preşurile, masa, scaunele, carpetele de pe pereţi, cadrul de lemn al patului dispǎruserǎ. În camerǎ, numai bunica, o saltea, soba, douǎ gǎini şi nişte grǎunţe risipite pe jos. Un pumnal îmi reteza aortele în inimǎ. O menghinǎ îmi muşca din stomac.
M-am repezit la ea şi am atins-o. Nu mai era nimic între capotul ei de spital şi oase. Obrajii i se împreunau pe interior şi fire de pǎr îi apǎruserǎ în barbǎ. Şi ochii ei albi, albi.

Tara de sub fluturi

Despre Dragos Voicu v-am mai povestit in urma cu trei ani si jumatate, aici, si va spuneam ca era castigatorul concursului de debut al Editurii Cartea Romaneasca, si adaug acum ca romanul sau, Coada, a creat multe valuri, de tot felul, la un moment dat fiind chiar best-seller, ceea ce este extrem de incurajator pentru un scriitor debutant.

Alt aspect de semnalat in legatura cu acest roman este faptul ca un fragment a fost tradus in germana si publicat intr-un volum dedicat prozei romanesti contemporane, alaturi de nume mari, pe care le puteti vedea mai jos.

Cine stie, poate intr-o zi am sa-i dau chiar eu o „haina” portugheza… inca imi adun curajul 🙂

978-3937139760

Talentul lui Dragos, dragul meu prieten (militar de profesie, dar talentat in multiple domenii – asa cum il stiu din liceu 🙂 unde era bun la toate materiile, spre disperarea unora dintre noi :)), nu s-a oprit insa aici. Dupa ce a fost mai intai un vis foarte drag autorului, a luat pana la urma forma al doilea roman, pe care Dragos mi l-a dat sa-l citesc in PDF, pe cand era inca „in fasa” (romanul, desigur, nu Dragos :)). Cartea aceasta este exact ca tara mea natala: imi place mult si imi lasa si un gust amar, de disperare: zugraveste (hiperbolizat, desigur, asa cum ii place autorului) o realitate pe care o veti recunoaste imediat. Halucinanta, apocaliptica, dar usor de „localizat”.

„Distopie” se numeste ceea ce a construit Dragos Voicu in acest roman indraznet, (pentru cine are indoieli, este vorba de  o „utopie pe invers”, o realitate negativa), si pot sa va spun ca e un text care nu poate lasa pe nimeni indiferent.

De aceea v-o recomand sincer: cartea se poate comanda de la editura (A.T.U. din Sibiu), vedeti aici cum. Desigur, se va gasi curand si in librarii, sper, dar despre asta nu va pot da detalii, pentru ca nu le stiu.

321151_10200193415981879_1696838192_n

Va urez sa descoperiti si voi semnificatiile fluturilor imaginati de Dragos si sa ghiciti despre ce tara e vorba ;). Si… astept feed-back, vreau sa stiu daca fluturii acestia au sa va bantuie si pe voi, ca pe mine 😉

Radacina…

Ma entuziasmez rar in ultima vreme, cred ca e semn de batranete. Partea buna e ca ma entuziasmez exploziv si tin neaparat sa impartasesc si cu cei din jur. Asa se face ca, pe langa faptul ca v-am intoxicat cu Peixoto pe blogul aceasta care, cica, foloseste de fapt la aratat bijuterii, v-am mai aruncat si cate o vorba despre o carte care mi-a placut, un film care mi s-a parut grozav sau o persoana care mi-a schimbat perspectivele.

De data asta vreau sa va intoxic putin cu ceva din literatura romaneasca, pe care am cam neglijat-o in ultimii ani, timp pe care vreau sa il recuperez cu tot dinadinsul. AM NEVOIE sa citesc in romaneste ceva bine scris, am nevoie sa-mi improspatez limba materna 🙂 (ce incantare!). Am sa fac un efort special in sensul asta, e placere dar si investitie in acelasi timp.

Vreau sa va recomand din toata inima un roman care, in ultimele zile, m-a incantat, tulburat, tinut cu sufletul la gura, umplut de admiratie. Poate ca pentru voi, acest autor (O. Nimigean) nu e nicio surpriza, la mine, insa, vestile si cartile din Romania ajung mai greu, sunt totusi in fundul Portugaliei si sunt lenesa si superficiala cand e vorba sa ma actualizez. Scormonind pe internet, imi dau acum seama ca a curs ceva cerneala (vorba vine) pe tema romanului „Radacina de bucsau„, pe mine insa acesta abia acum m-a atins (ca un meteorit).

Nici gand sa fac o recenzie, din scoala nu mai fac asa ceva, ii las pe cei care se pricep – gasiti aici si aici doua care mi-au placut, vreau doar sa va spun ca mi se pare un roman puternic, complet si complex (in ciuda aparentei simplitati a subiectului, un intelectual cam ratat, parasit de iubirea vietii lui, are grija de mama sa aflata teoretic pe patul mortii, in casa parinteasca dintr-un sat din Ardeal, pe fundalul Romaniei neo-comuniste), cu personaje excelent creionate, atat de umane si de autentice, cu un narator ironic, lucid si muncit de toate fricile omului modern.

A fost o adevarata placere sa-l citesc, desi o placere combinata cu suferinta, caci vrand-nevrand m-am identificat cu Liviu, naratorul, iar anumite pasaje sunt foarte, foarte apasatoare si crude (vezi scena cu avortonii, care mi-a provocat cosmaruri, scena depasita in cruzime poate doar de scena cu bebelusul, brazilianul si cutia de pantofi, din cartea Orasul Domnului – pe care a trebuit sa o traduc – indelung – si care mi-a provocat o stare de rau care a durat mult timp).

Nu-mi mai ramane decat sa felicit autorul, sa-mi doresc sa scrie si alte romane (in care, eventual, sa se si traduca, la subsol, citatele din germana 🙂 pentru noi, nestiutorii) si, (ma repet), sa va recomand Radacina de bucsau.

in jurul lumii mele, cu Peixoto

Prieteni, cam de multisor nu va bateam la cap cu scriitorul meu preferat (dintre cei portughezi), José Luís Peixoto, de care ma leaga multa, multa admiratie (atat pentru ceea ce scrie, cat si pentru magnetismul pe care il emana ca persoana) si doua carti pe care i le-am tradus in romaneste (pentru cine nu stie, Nici o privire si Cimitirul de Piane, aparute la Editura Polirom).

Vi-l readuc in atentie pentru ca l-am revazut de curand, in Lisabona, cu ocazia unei prezentari prilejuite de lansarea unui „numar de autor” al revistei de calatorii „Volta ao mundo” (cum ar veni, Ocolul pamântului).

E vorba de o revista foarte respectata in Portugalia, fondata in 1994 si cu tot ce ii trebuie ca sa fie o referinta in peisajul publicistic portughez. Decizia de a initia o serie de numere semnate de personaje din lumea culturala, care calatoresc frecvent, mi se pare foarte interesanta, iar numarul semnat de Peixoto, cu atat mai mult.

Va spuneam insa ca am fost prezenta la lansarea acestui numar, cu un public restrans si cu autografe la sfarsit. Scriitorul a vorbit si ne-a fermecat timp de o ora si jumatate, in care am uitat de tot si de toate. Omul acesta stie sa incante, e de-ajuns sa inceapa vorbeasca sau sa puna mana pe stilou/tastatura. Are asa, o aura placuta, o greutate de taran (care il tine bine lipit de pamant) intelept, desi inca tanar, o simpatie innascuta, un talent care i se vede de la o posta. De altfel, puteti vedea din zambetul meu maxim ce efect are prezenta lui 🙂

Dupa parerea mea, e o potenta mare in literatura europeana. Prolific, isi trage seva din satul de bastina, din multiple experiente de viata si din calatorii, are o memorie uimitoare si o sete de viata care razbate de peste tot. Peixoto va ajunge foarte departe, are tot drumul inainte.

Desi in Romania nu s-au tradus decat doua romane, sper sa ajunga si alte texte, poate in curand.

În ultima vreme mi-am amintit de o cartulie de-a lui, o scriere de tinerete (avea 21-22 de ani) in care se afla radacinile urmatoarelor romane pe care le-a scris: e un text autobiografic, destul de redus ca intindere, insa foarte intens, si pe care el intotdeauna l-a considerat Carte, nu Povestire sau altceva. E un moment de doliu, un text scris ca un exercitiu de epuizare a durerii, catharsis care sper ca l-a ajutat sa treaca la urmatoarea faza din viata lui, ceva mai vindecat. Tot stilul lui e acolo, toata poezia, toata intensitatea pe care, din fericire, si-a pastrat-o de-a lungul anilor. Este vorba de moartea tatalui, drama care, evident,  l-a marcat pe autor. Dialogul imaginar cu tatal mort si evocarile unor scene din copilarie au un efect sfasietor asupra cititorului, dar functioneaza pentru acesta la fel ca pentru autor. Scopul: epuizarea durerii, scufundarea pana la fund, pentru a reveni purificat si cu alta perspectiva asupra vietii.

Cum spuneam, mi-am amintit sa recitesc aceasta carte pe care o ratacisem, nu stiu cum, prin ganduri, de cativa ani buni. Gandul meu a coincis in mod fericit cu revenirea, in forta, a textului, la initiativa scriitorului insusi (am vazut in asta un semn bun pentru mine). Este, cumva, o intoarcere la radacini (a lui? chiar si a mea?). Am aflat intre timp ca el, Peixoto, va face o lectura a textului integral, la un festival de carte din Brazilia, din 2012, aceasta fiind doar una dintre manifestarile care au readus sau vor readuce „Morreste-me” in atentia cititorilor. Sa vedem ce fel de semn bun e 🙂 am sa va tin la curent.

Cat despre restul publicatiilor semnate de el, au aparut in ultimii ani mai multe, cu succes din ce in ce mai mare. Ultimul lui roman, „Livro” (Carte), a fost aclamat imediat de critica si de public (desi marca un fel de ruptura fata de fantasticul cu care ne obisnuise, ceea ce pe mine m-a „socat” pe moment, desi nu ar fi trebuit, caci se impun progresul, schimbarea, nu-i asa? a trebuit insa sa recunosc ca e un roman remarcabil). Au mai aparut, dupa „Cimitirul Pianelor”, „Cal” (Var), o antologie de proza si teatru, „Gaveta de papéis” (Sertarul cu hartii), cu poeme, si o culegere de cronici, „Abraço” (Îmbratisare), bogata si variata ca talentul lui.

livro

„Mama a pus cartea în mâinile fiului.”

Nu stiu daca am apucat sa va povestesc de ultimul roman al lui José Luís Peixoto (nu, inca nu s-a tradus), numit simplu Carte (Livro), a carui prima fraza am scris-o mai sus. Este un succes peste tot si merita sa ajunga intr-o buna zi si la publicul romanesc.

In legatura directa cu aceasta carte, dar de fapt fara nicio legatura 🙂 (poftiti de intelegeti chestia asta), am facut un inel mai ciudatel, pe care l-am botezat Livro, tocmai pentru ca e un nume simplu si cuprinzator. Trebuie sa ii multumesc „tamplarului amator” care, desi i-am cerut sa-mi faca dreptunghiuri din lemn, imi tot apare cu inventii: ba usi, ba carti, ba octogoni, ba piese de domino (toate in miniatura evident, fruct al placerii lui de a se juca de-a lemnul).