o anume Tara de sub fluturi…

(fragment din romanul TARA DE SUB FLUTURI, autor – Dragos Voicu, prieten drag)

     Am ajuns la casa bunicii. Ulucile casei erau albe, albe. Nu pentru cǎ le-ar fi vopsit cineva. Erau albe de timp, de prea mult timp. Erau ca nişte oase vechi de mort. Poarta nu mai avea balamale, era prinsǎ numai sus cu o bucatǎ de sârmǎ ruginitǎ. Am ridicat-o, am împins-o uşor şi am intrat. Sârma s-a frecat de lemn şi a scrâşnit din ruginǎ. Casa bunicii era verde, cu bucǎţi mari de tencuialǎ cǎzute. Era înconjuratǎ de bǎlǎrii care ajungeau pânǎ la ferestrele strâmbe. Nu mai era niciun drumeag pânǎ la poartǎ, semn cǎ bunica nu mai ieşea din curte.
O clipǎ am vǎzut-o întinzând cearşafurile mari peste soare şi peste sârmele ei drepte, oţelite, sclipind peste dimineaţǎ. Acum sârmele se întindeau ruginite şi goale între doi pari gârboviţi. M-am apropiat de una din ele şi am şters-o uşor cu palma. Un praf de ruginǎ s-a împrǎştiat într-un fir de vânt. S-a destrǎmat în luminǎ ca toţi anii care trecuserǎ decând sârmele şi vântul cu miros de tutun al satului înfoiau cǎtre soare cearşafurile albe ale bunicii.
În faţa intrǎrii în casǎ, cele douǎ şoproane din chirpici îngenunchiaserǎ şi îşi plecaserǎ capetele la pǎmânt. Cuptorul nu mai era decât un morman de argilǎ topitǎ. Totul era cotropit de buruieni. Am deschis uşa de la verandǎ. Pe prispǎ un tuci murdar, rǎmas de la pomanǎ şi o pereche de papuci de plastic, rupţi şi plini de noroi uscat. Am intrat în casǎ. În tindǎ nu mai era niciun preş aşternut pe jos. Numai pǎmântul gol. Pe policioarǎ, lumânǎri folosite şi o cutie cu beţe de chibrit. Masa era acoperitǎ cu un ziar pe care zǎcea un colţ de pâine, firimituri şi un borcan cu unturǎ, fǎrǎ capac. O canǎ roşie cu buline albe, plinǎ cu apǎ şi boabe de porumb la fiert, sfârâia pe vatrǎ. Un glas din altǎ lume s-a auzit din camera unde ultima datǎ intrasem sǎ-l vǎd pe bunicul meu mort: „Care eşti mamǎ?”. Am mers cǎre uşǎ şi am deschis-o. În camerǎ, întinsǎ pe o saltea de paie, bunica. Douǎ gǎini ciuguleau nişte boabe de porumb împrǎştiate pe pǎmânt. Podeaua nu mai era; numai pǎmântul de dedesubt. Preşurile, masa, scaunele, carpetele de pe pereţi, cadrul de lemn al patului dispǎruserǎ. În camerǎ, numai bunica, o saltea, soba, douǎ gǎini şi nişte grǎunţe risipite pe jos. Un pumnal îmi reteza aortele în inimǎ. O menghinǎ îmi muşca din stomac.
M-am repezit la ea şi am atins-o. Nu mai era nimic între capotul ei de spital şi oase. Obrajii i se împreunau pe interior şi fire de pǎr îi apǎruserǎ în barbǎ. Şi ochii ei albi, albi.

Anunțuri

Radacina…

Ma entuziasmez rar in ultima vreme, cred ca e semn de batranete. Partea buna e ca ma entuziasmez exploziv si tin neaparat sa impartasesc si cu cei din jur. Asa se face ca, pe langa faptul ca v-am intoxicat cu Peixoto pe blogul aceasta care, cica, foloseste de fapt la aratat bijuterii, v-am mai aruncat si cate o vorba despre o carte care mi-a placut, un film care mi s-a parut grozav sau o persoana care mi-a schimbat perspectivele.

De data asta vreau sa va intoxic putin cu ceva din literatura romaneasca, pe care am cam neglijat-o in ultimii ani, timp pe care vreau sa il recuperez cu tot dinadinsul. AM NEVOIE sa citesc in romaneste ceva bine scris, am nevoie sa-mi improspatez limba materna 🙂 (ce incantare!). Am sa fac un efort special in sensul asta, e placere dar si investitie in acelasi timp.

Vreau sa va recomand din toata inima un roman care, in ultimele zile, m-a incantat, tulburat, tinut cu sufletul la gura, umplut de admiratie. Poate ca pentru voi, acest autor (O. Nimigean) nu e nicio surpriza, la mine, insa, vestile si cartile din Romania ajung mai greu, sunt totusi in fundul Portugaliei si sunt lenesa si superficiala cand e vorba sa ma actualizez. Scormonind pe internet, imi dau acum seama ca a curs ceva cerneala (vorba vine) pe tema romanului „Radacina de bucsau„, pe mine insa acesta abia acum m-a atins (ca un meteorit).

Nici gand sa fac o recenzie, din scoala nu mai fac asa ceva, ii las pe cei care se pricep – gasiti aici si aici doua care mi-au placut, vreau doar sa va spun ca mi se pare un roman puternic, complet si complex (in ciuda aparentei simplitati a subiectului, un intelectual cam ratat, parasit de iubirea vietii lui, are grija de mama sa aflata teoretic pe patul mortii, in casa parinteasca dintr-un sat din Ardeal, pe fundalul Romaniei neo-comuniste), cu personaje excelent creionate, atat de umane si de autentice, cu un narator ironic, lucid si muncit de toate fricile omului modern.

A fost o adevarata placere sa-l citesc, desi o placere combinata cu suferinta, caci vrand-nevrand m-am identificat cu Liviu, naratorul, iar anumite pasaje sunt foarte, foarte apasatoare si crude (vezi scena cu avortonii, care mi-a provocat cosmaruri, scena depasita in cruzime poate doar de scena cu bebelusul, brazilianul si cutia de pantofi, din cartea Orasul Domnului – pe care a trebuit sa o traduc – indelung – si care mi-a provocat o stare de rau care a durat mult timp).

Nu-mi mai ramane decat sa felicit autorul, sa-mi doresc sa scrie si alte romane (in care, eventual, sa se si traduca, la subsol, citatele din germana 🙂 pentru noi, nestiutorii) si, (ma repet), sa va recomand Radacina de bucsau.

daruri

Din cand in cand, cineva ma rasfata asa cum n-am visat niciodata. Ce-am facut ca sa merit, nu stiu, cert e ca imi creste inima ca un cozonac cand primesc un semn de prietenie sau de simpatie. Mai trebuie sa recunosc si ca  tare imi plac surprizele frumoase, cadourile, gesturile autentice.

V-am mai povestit, de-a lungul timpului, despre astfel de gesturi si semne prietenesti, azi insa vreau sa va spun ca minunata Rodica, da, cea cu Inelul lui Gyges, mi-a facut o mare bucurie, trimitandu-mi taman aici, in tara portocalelor, o carte de poezie proaspata ca un pepene (scuzati comparatia, dar ma aflu in faza pepeneasca, zilele astea numai la pepene rosu ma gandesc, ca placere gastronomica maxima). 🙂

De mult timp nu citeam poezie, de fapt nu am fost niciodata o cititoare asidua de astfel de literatura, insa pe blogul Rodicai gasesc intotdeauna versuri care ma incanta (alese de ea). Pe vremuri insa, am facut o pasiune pentru Baudelaire (asa, ca sa stiti).

Cartea MEA se numeste Autobuzul cu cocosati si ii apartine Norei Iuga (care, cum spuneam, e proaspata si surprinzatoare, asa e impresia pe care mi-a lasat-o). Am citit cu placere si vreau sa impart si cu voi!

minodora il viseaza pe sam

mama mi-a spus:

minodora nu te mai gindi la sam

cind te duci la piata

gindeste-te la varza si la costita

fii o femeie cuviincioasa

ce parca beethoven i-am zis

nu se gindea nu-i cinta si lui

tot timpul pasarea in cap?

bine dar beethoven a spus mama

a luat cirpa de praf

si-a inceput sa stearga urechile geniului

si asta numai pentru ca imi vine

sa scriu despre tine

cum imi vine sa stranut

sau sa casc

te-am visat azi-noapte

aveai un copil cu cap de pisica

era dragalas ca un martisor

strigai cit te tinea gura

„veniti sa vedeti prin cite trece

o piatra miscatoare pina la frumoasa statica”

ce chestie si asta

cind uiti sa te inchini

inainte de culcare