dimineata vesela
Va invit sa va inveseliti privind culorile acestea. Daca vremea e mohorata, culorile acestea va vor aminti de vara. Daca erati tristi, poate aveti sanse de inveselire, daca erati deja veseli, cine stie, se poate produce contrariul… Chiar sunt curioasa!
Bilute de lemn vopsit si bilute de plastic, zglobii.
Have a nice day!
england, here I come…
Recunosc, piciorul meu inca nu a calcat pamant englezesc… insa aceasta situatie intolerabila trebuie sa ia sfarsit! 
Asadar, sunt in masura sa va anunt ca pe 28 ale lui noiembrie, in zori de zi (adica la 9 am ) mr and mrs Lima vor zbura nerabdatori catre Birmingham. Stati, nu dati cu piatra, ca va explic: nu mergem in scopuri turistice (am auzit ca Birmingham nu are mai nimic de vazut), ci… prietenesti. Abia asteptam sa ne revedem prietenii buni cu care am petrecut vremuri bune in Algarve, Natalie
si Gary
Abia asteptam! Ne e cumplit de dor de ei, nimic nu s-a schimbat intre noi in ultimii doi ani care au trecut de cand s-au intors in Anglia.
Nu-mi pasa ca nu-i nimic de vizitat, am sa adulmec numai strazile englezesti, sa vad cum sunt, pub-urile (desi am o idee despre astea, trebuie sa fie asemanatoare cu cele din Irlanda), sunday diner, fish and chips (apropo, am gustat in Dublin si mi s-a parut dezgustator). Sunt obisnuita, de la distanta, cu toate acestea, caci foarte multi englezi locuiesc in Algarve si si-au adus si cultura cu ei. Insa abia astept sa vad la fata locului… Sunt pregatita sa infrunt si ploaia, chiar imi va prinde bine putina ploaie, caci aici tot timp frumos e, cu mult soare.
Iata si o muzichie, unul din preferatii lui Gary (el insusi muzician), Jamiroquai.
Deci Birmingham, here I coooome!
leapsa “cor”
Am primit de la Bucurestiul de vis o leapsa, pe care o voi onora, mai ales ca e vorba de culoarea mea preferata, rosu.
Iata cum suna leapsa:
Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea indicata şi se face o listă a lor.
Pasul 2. Este scris un text nu prea stufos legat de unul dintre obiectele respective – textul poate să fie si-n versuri pentru cine are inspiratie. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.
Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 .Mai adăug că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă “leapşa” mai departe.
Asa. Nu am sa fac o lista cu toate obiectele rosii din casa, pentru ca nu vreau sa-mi petrec restul noptii in fata calculatorului, insa aici, in camera asta, am chiar in fata ochilor elefantelul de mai sus, imi vegheaza vesnic calculatorul si isi schimba dispozitia in functie de dispozitia mea. Cand eu sunt bine dispusa, arata ca mai sus, cand eu sunt trista, el arata cam asa:
Cam asa arat si eu cand sunt descurajata… dar vorbeam de obiecte rosii. In camera mai am o borseta cu farduri si prostii rosie, un capsator, doua dictionare portugheza-franceza, un pix, bluza cu care sunt imbracata si un rucsac rosior…
Elefantelul imi e foarte drag si stie sa se dea in elastic, daca il tragi de picioarele de tintar sare in sus si in jos, fluturandu-si urechile respectabile. Nu sunt neaparat genul care sa aibe mutunachi in casa, imi plac ,dar incerc sa le dau copiilor ca sa ma desprind de ei (de mutunachi). Pe acesta insa EU l-am cumparat, m-am inamorat de fata lui cu ochisori isteti si de urechile mobile… Sa nu prind vreun copil ca pune mana pe el ca……..
Asa. Acum pasul nr 4: leapsa se transmite cui isi doreste, iar culoarea e CARAMIZIU. Ha!
e marti…
Sau sa fie duminica? Oricum, Sérgio Godinho zice ca e marti, iar eu cred ce zice el
Un cantec-vals, cu iz de folk rusesc…
Sa aveti o duminica linistita si calduroasa! Enjoy!
PS: am stat si am judecat, incercand sa-mi dau seama daca intr-adevar nu am timp sau nu am chef sa traduc versurile melodiilor pe care le pun aici, asa cum face Nic pe Descopera Brazilia. Are o rabdare si o placere de a divulga cultura braziliana pe care le admir. Nu stiu cine s-a mai incumetat pana acum sa o faca, si stiu ca nu e usor…
A, concluzia mea a fost ca nici nu am timp si nici nu-mi place sa traduc versuri de genul asta… 
lauda de sine…
…stiti voi, nu miroase a bine. Insa am sa risc, caci alt subiect nu-mi vine azi in cap ca sa va scriu. Am facut o multime de coliere, dar nu am mai facut poze, nu am avut timp, iar vremea e schimbatoare, nu am atmosfera necesara nici soare asa cum imi doresc… deci deocamdata nu va mai arat nimic nou. M-am ocupat de niste comenzi, am lucrat diverse, m-am luptat cu descurajarea si cu plumbul de pe cer si din cap… deh, de-ale toamnei…
Despre lauda (acoperiti-va nasul, v-am spus ca nu miroase-a bine), nu va asteptati la vreun interviu la MTv sau la ProFm. E pentru un site de traduceri care realizeaza un astfel de interviu in fiecare luna. Daca aveti probleme cu ochii, nu va recomand sa va apucati de el, caci literele sunt foarte mici. Daca sunteti deja plictisiti pe ziua de azi, va avertizez ca veti adormi de tot in timpul lecturii. Daca aveti impresia ca va veti distra cu interviul, mai bine vedeti un film, ceva…
Iata interviul (deja ati adormit???):
cimitirul de piane
V-am avertizat deja ca rup legatura cu cartea Nici o privire. Am facut-o deja si abia astept sa plonjez intr-un nou univers: Cimitirul de piane, un roman mai complex, polifonic, complet.
Desi zilele astea nu-mi merg toate ca pe roate, ma agat si eu de vestile bune ca de baloane de oxigen.
Peixoto mi-a scris ca s-a simtit nemaipomenit la Bucuresti, a fost un succes pe toate planurile si e foarte incantat. La succesul acesta ati participat si voi, cei care cititi aceste randuri si v-ati dus sa il vedeti, sa ii puneti intrebari sau sa cumparati/cititi cartea.
Azi pleaca in Brazilia Stau si ma intreb, oare cand mai scrie? In avion? Chiar, am sa-l intreb cu proxima ocazie.
Acum – la treaba!
castigatoarele concursului cor y amor
Dragi prieteni, sunt in masura sa va anunt fericitele (sper) castigatoare ale concursului de pe blogul AloModa, care, daca va mai aduceti aminte, consta in compunerea unui text cat mai original continand anumite cuvinte cheie.
(BRRRRRRRR – zgomot de tobe): pe locul intai si castigatoarea medalionului Heidi… Angela Lorincz, cu superbul text pe care il gasiti aici si pe care merita sa-l cititi… eu una am fost incantata… felicitari, Angela!
Pe locul 2 si noua posesoare a inelului Heidi… Oana Sima, cu urmatorul poem, foarte simpatic, scris cu usurinta intr-ale versuitului…
Cu zgomot stins și greu urnit
Deschid un cufar de granit.
Întorc cheița fermecată
La broasca de uitare dată.
Parcă e gol și-nfrigurat
Ca un bătrân, posac pirat,
E-adânc, secat, umbrit de ani
De ani pierduți, de ani profani.
Însă mă uit mai circumspect
Și-ntrezăresc parcă-un obiect
O fi vreun manuscris furat?
Și din ocean recuperat?
Nu…strălucirea ce zăresc
Pare ceva dumnezeiesc
E-o perlă rară și stingheră!
E-adevărată, nu-i himeră!
Poate-ar părea chiar aberant
Și poate chiar extravagant
S-o iau din lada pământie
Și să mi-o fac podoabă mie!
E o bijuterie de familie
Cu o culoare de vanilie,
Cu licăriri mici, aurii
Și ape blânde, sidefii.
O iau în mînă și-o privesc
Dar vai! Ceva mă arde nefiresc!
Și înțeleg pe loc, îndată
Că perla este fermecată!
Toata admiratia din partea mea, care nu sunt in stare nici 2 versuri sa incropesc! Bravo, Oana!
Pe locul trei se afirma Ruxi, careia ii revine inelul Red Stone. Ruxi ne-am introdus in universul unui pod plin de amintiri. Felicitari si tie, Ruxi!
Iata textul:
Noapte. Stau de jumatate de ora in fata scarilor catre pod, dar nu reusesc sa inaintez. Singura sursa de lumina este lumanarea ce o tin in mana. In jurul meu un ocean de tacere si intuneric, toata lumea doarme, doar eu sunt treaza asteptand sa imi adun curajul sa urc. Nu e un pod oarecare, e un pod al amintirilor, al copilariei mele. M-am hotarat, strang in mana stanga lumanarea groasa si pasesc pe prima treapta. Intotdeauna primul pas e cel mai greu. Scara scartaie usor si tresar la o amintire vaga. Treptele nu mai par atat de multe si inalte ca atunci, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns sus, dar remarc cu stupoare ca nu s-a schimbat nimic. Imi amintesc si acuma, parca doar ieri s-au intamplat toate, prima oara cand am urcat aici. Era vara, aveam vreo 7 anisori. Impreuna cu fratiorul meu am explorat toata casa si imprejurimile, cunosteam fiecare cotlon si toata lumea ne stia pe noi. In ziua aceea ploua, asa ca ne-am hotorat sa nu iesim, in schimb am ales sa ne jucam de-a piratii. Bunica ne facuse din carpe cate o costumatie, evident cu sabie si tot tacamul iar acum de fugaream de zor prin casa, pana cand am dat peste scari. Sus, podul. In clipele acelea, si chiar mult timp dupa aceea, am avut impresia ca usa pe care o vedeam e poarta catre un alt taram, unul al magiei, unde spiridusii casei se ascund. Nu stiu cum am ajuns amandoi sus, cum am deschis usa, tin minte doar ca am ramas fara cuvinte. Un amalgam de obiecte care mai de care mai extragavante: un scrin savant sculptat, doua scaune si un fotoliu captusite cu plus moale cu ornamente florale complicate, peretii acoperiti cu tapiserii reprezentand domnite salvate de cavaleri neinfricati, pe jos perne de toate formele si toate culorile, mari si pufoase, nu mai stiam la ce sa ne uitam, cand, dintr-o data l-am vazut intr-un colt, ascunzandu-se parca rusinat de marimea sa, un cufar. Era din lemn negru, lucios, impodobit cu picturi delicate reprezentand flori de nu-ma-uita. L-am deschis aproape cu frica, iar din el a iesit imbatator un miros de scortioara si vanilie cu un vag iz de iasomie si verbina. Era umplut pana la refuz cu fel de fel de obiecte, nu mai vazusem asa ceva nici unul pana atunci. Ornamente, brose, bijuterii, piepteni, dar si butoni, papioane, flori uscate, o gentuta din impletitura delicata, ochelari, un monocle crapat, podoabe de craciun, saluri din matase colorata, carnetele, clepsidre care au uitat sa mai masoare timpul si cate si mi cate. Priveam fascinati cand am auzit in spate un pas usor si am vazut-o pe bunica zambind si vorbindu-ne cu blandete: “se pare ca mi-ati descoperit mica comoara”. De atunci, in fiecare seara am urcat cu ea in podul magic, sa ne spuna povestea vreunui obiect din cufar, seri de vis cu parfum de altadata.
N-am mai urcat aici din acea vara, dar si acuma simt acelasi miros de demult si aproape ca imi dau lacrimile. Nimic nu mai e cum era, noi, copilasii de atunci, am crescut, am dat piept cu lumea si am inceput sa ne strangem propria comoara de amintiri, iar bunica nu mai e printre noi astazi. Dar nu pot sa nu zambesc la gandul ca si bebelusul meu drag, cand va creste si el putin, va descoperi la randul sau acest pod al minunilor si poate va avea si el parte de seri la fel de magice cum au fost pentru mine cele din pod.
Le multumesc pentru participare tuturor!
tavira in imagini
Duminica dupa-amiaza. In loc de leneveala pe acasa – mini-excursie la 60 km de Albufeira, pentru a revedea Tavira, fermecator orasel aflat pe malul raului Gilão si foarte aproape de mare (si de Spania, printre altele). A fost o vizita destul de scurta, caci mai intai am trecut pe la alt loc, pe care o sa vi-l arat in curand (Pego do Inferno). Asadar, cand am ajuns in Tavira, dupa-amiaza murea, desi era inca devreme… Mda, a venit toamna.
cheama lupii
Noaptea vrajitoarelor, ziua sfintilor, ziua mortilor, cine le mai stie?
Anul trecut faceam in cinstea acestei zile un inel cu paianjen , insa anul aceasta nu am reusit sa fiu prea morbida. E incredibil cat m-am schimbat in ultimii 10 ani… Dintr-o fiinta “saturniana”, vesnic suparata pe lume (teza mea de licenta a fost despre melancolie, caci ma obseda), razand numai cinic si gustand muzica morbida, m-am limpezit parca, “mercurul” mi s-a scurs incet-incet in pamant si m-am lasat cucerita de soare. Sunt absolut sigura ca schimbarea locului in care traiesc a avut influenta decisiva. Negrul din mine si de pe mine a inceput sa prinda nuante, care s-au deschis din ce in ce mai mult, apoi au iesit la iveala, cu greu, ca niste fluturi, culorile aprinse. Negreala inca mai e acolo, undeva, bine camuflata, asteapta sa isi arate coltii si chiar si-i arata din cand in cand, insa acum ii dau cu ciocanul peste colti, ca sa nu-i mai vad.
Nu am reusit sa citesc Antidot, desi imi placea scriitorul Peixoto. M-am simtit tarata intr-un hau unde, in urma cu n ani, m-as fi complacut, as fi gustat intunericul si suferinta. Am renuntat.
Azi insa nu (neaparat) despre asta vreau sa-mi amintesc. Adica da, de ce sa nu-mi amintesc? Are si partea intunecata a lumii farmecul ei. E noaptea mortilor si, pe langa o lumanare pe care o aprind pentru toti cei pe care i-am pierdut, pe langa faptul ca nu am chef de nici o petrecere stupida cu masti de vampirite si vrajitoare, ascult muzica. Ce-ar fi sa va fac cinste cu o melodie superba, portugheza (daca tot e duminica), pe care am gasit-o pe blogul Dinei? (careia ii multumesc). Nu ma satur sa o ascult, am incercat si celelalte melodii de pe album, insa tot asta e cea mai frumoasa. Da, e frumoasa.
