fierbinte, Alentejo

Arsita, pamant crapat, soare nesfarsit, stejari de pluta, aplecati asupra propriei goliciuni,

pereti varuiti pana la disperare, case adormite, siesta prelungita care imparte ziua in doua, albastrul cerului prafuit, senzatia ca nu mai stii daca esti la mijlocul anului sau abia la inceput, ierburi arse, galbene, porci negri si fantastici, mestecand melancolic ghinda.

excursia

Am petrecut o zi minunata joia aceasta, MAREA zi de joi in care a fost ziua Ralucai, plus ziua ei libera, plus ziua nationala a Portugaliei, deci zi libera nationala. In ciuda vremii schimbatoare, am pornit vitejeste, intr-o masina rezistenta, spre casa unui prieten al Ralucai, aflata intre dealuri, undeva in Alentejo (cine a citit Nici o privire sa afle ca Alentejo e locul fierbinte si frumos in care se petrece actiunea cartii), pe malul unui lac mare. Iupiii plimbare!

Ziua a inceput noros, dar frumos:

Peisajul – frumos, verde, galben, plin de nuante…. Satucuri, dealuri, paduri de eucalipti.  A. – fascinat:

Oprire pentru cafea/inghetata/pipi/tigara: satucul Santa Clara Velha. Acolo erau agatate stegulete de sarbatoare, iar biserica mi-a placut la nebunie:

Dupa popas, ne-am apropiat treptat de un loc de vis: dealurile si lacul pacific. Ce dor imi era de un astfel de loc!

In natura e OK sa mananci chipsuri. 🙂

Lumina se tot schimba…

Momentul tortului, delicios moment si delicios tort, fabricat de domnul din poza ( cu mana lui!!), englez, proprietarul casei de pe lac si a dealurilor din jur 🙂

Mr Ian are talente nebanuite 🙂

O ultima privire nostalgica… Sper sa ne intoarcem 🙂 curand. Se aude, R.?

La multi ani, R.! 🙂

faro

Acolo mi-am petrecut ultimele doua saptamani, aproape zilnic, chinuindu-ma si bucurandu-ma in acelasi timp, suferind si triumfand, tarandu-mi moralul pe jos si ridicandu-l dupa aceea, dupa caz.

Ieri am terminat lucrul mai devreme, mai aveam timp pana la tren, vremea era OK, aveam chef de mers singura prin oras, la intamplare. Cunosc Faro de vreo 7 ani, insa intotdeauna l-am asociat cu probleme si obligatii, cumva… Asa ca nu am facut „turism” acolo decat intr-o singura zi, in urma cu 6-7 ani. Nu e de ajuns, pentru mine… Ieri venise momentul. Am luat-o pe strazi la intamplare si am facut poze (cu telefonul). Am mers in nestire fara sa am idee daca ma indepartam cu mult de gara sau dimpotriva… Lipsa mea de orientare contribuie la astfel de confuzii… A fost bine. Cam de multisor nu facusem exercitiul asta, asa, fara griji sau fara graba. Am intrat prin biserici (va arat data viitoare ce am vazut), m-am holbat la vitrine, la usi frumos colorate, la felinare (doar ma cunaosteti), la trotuar, la oameni, la pomii superb infloriti, plini de flori albastre (cred ca sunt un fel de salcami, dar cu flori albastre), si nu m-am gandit la nimic (la ce bun?)

„banii vorbeste”

Un titlu foarte serios, pentru un post serios.

Cum m-am pornit sa caut monede prin sertare si cutii ca sa le transform in podoabe (imaginati-va! banii, transformati din sursa de frustrare, motiv de bucurie, posibilitate de a ne atinge unele vise, motiv de crima sau suparare, in PODOABE), vreau sa va arat ultimele „productii”: lipseste o moneda cu capul Reginei Elisabeth, nu de altceva, insa moneda se afla inca in circulatie si nu sunt sigura daca infund sau nu puscaria pentru a fi folosit astfel un ban! 🙂

Am facut insa un inel pentru fanii Frantei si ai francofoniei, in general (moneda de un frac, daca nu ma insel):

Si pentru fanii descoperirilor lusitane si ai Portugaliei, in general: moneda cu caravela, de 50 de escudos.

Va urma? Depinde numai de voi 🙂

RA

Azi nu despre creatiile mele am sa va povestesc, ci despre ceea ce iese din mainile prietenei mele Raluca, o artista (pictorita) care s-a lasat si ea prinsa in mrejele bijuteritului, printre altele…

(Daca va intrebati ce face in poza de mai sus, asezata pe caldaram, ei bine, poza cerul din Albufeira, de ce nu???) 🙂

Ne-am cunoscut prin intermediul blogurilor (desi locuim in Algarve, almandoua, a fost nevoie de o prietena de-a ei din Ardeal ca sa ne faca legatura). A fost o potrivire frumoasa, ne-am legat de la prima intalnire, anul trecut, si am ramas prietene bune. Despre R. ar fi multe de povestit, numai de bine, insa nu despre persoana ei vroiam sa scriu, ci despre admiratia ei pentru faianta portugheza, azulejo. De mentionat ca si eu sunt o fana a acesteia, inainte sa vin in Portugalia aveam in camera mea de la camin un afis mare cu azulejo, pe care il leg sentimental de Portugalia si de mauri. Pe langa fado si descoperiri, pentru mine azulejo = Portugalia. Simplist? Infantil? Who cares?

Din fericire, si Raluca are aceeasi parere: e o admiratoare a tot ce e frumos aici si ii place la fel ca si mie sa traiasca in Algarve.

Bijuurile acestea, facute cu multa migala, sunt o (alta) maniera de a-si exprima admiratia pentru  pentru tara asta, pentru traditii, pentru arta si frumos, in general. Va garantez ca e o idee absolut originala, pe care eu am aplaudat-o din prima clipa, devenind prima clienta a Ralucai (fapt de care sunt mandra).

Imbratisez si incurajez orice idee originala si orice obiect facut cu mult drag. Asadar: va prezint colierele RA, facute si ele din culoare si iubire (cor y amor) 🙂

Nu sunt incantatoare?

carnaval

Inca de duminica a inceput pe strazile anumitor orase portugheze o anume nebunie, numita Carnaval. Nu e vorba de entuziasmul si fierbinteala Carnavalului de la Rio, ci e ceva mai „moale”, mai decent si la scara mult mai redusa. Sa-i zicem „copie palida”.

Are sens sa se danseze in bikini la Rio, caci acum acolo e vara, cand faci insa acelasi lucru pe strazile portugheze, in plina iarna ploioasa si la 6º-7º C, goliciunea incepe sa-si piarda farmecul (desigur, e parerea mea personala). 🙂

Nu am fost sa ma murez la cativa kilometri de aici ca sa vad defilarea, nu am facut-o niciodata de cand sunt aici (de 10 ani), de aceea nu am nici picior de poza de la Carnavalul portughez. Am gasit insa un afis care m-a amuzat teribil si m-am gandit sa vi-l arat.

Recunoasteti personajul?

doors

Iar v-am pacalit: nu despre dragul de Jim Morrison e vorba, ci despre niste banale usi.

Mai intai vroiam sa va povestesc ca azi mi-am luat cateva ore libere in care sa uit de calculator si de dictionare, m-am plimbat cu iubitul meu pe la plaja, am mancat pizza (da, de-aia care ingrasa, si, ce???), am condus putin masina Lui care mi se pare intimidanta si usor de zgariat de trotuare :), am stat la soare. Da, ieri a plouat cu galeata, iar azi a fost o zi superba. Maine va ploua. Poimaine…etc. 🙂

In timp ce ma asezam sa va povestesc respectivele (plicticoase dar placute) activitati, mi-am adus aminte de usi.

Usi. Imi plac usile si imi plac ferestrele. Da, si felinarele, daca va amintiti, si fierul forjat, si casele, si plantele… Si cateii…

Sa revin la usi. Belle de Jour cu ferestrele, eu cu usile, cerul cu-norarile, pasarea cu aripele, vremile ca clipele… (vorba lui Mircea Bodolan) 🙂

Mi se par tare frumoase, mai ales aici, pe taram semi-mediteranean. Cu cat mai colorate, cu atat mai vesele.

Ma impresioneaza si usile zidite, adica usile care nu mai sunt usi. Sunt niste usi in ruina, nu exista ceva mai trist. Intotdeauna am reusit sa vad poezie in ruine…

Imi amintesc ca si in Brasov am facut o multime de poze cu usi (pe unde or fi?), in urma cu vreo 13-14 ani. Ar trebui sa le caut candva, caci tare frumoase mai erau.

Ar trebui aici sa fac teoria chibritului despre semnificatia usilor, a intrarii si a iesirii, poate chiar psihanaliza obsesiei pentru usi 🙂 va las insa pe voi sa interpretati. Ma limitez la poze (la cate am mai gasit).