Cor & Amor – bijuterii, povesti…

Dragi prieteni, sunt in masura sa va anunt fericitele (sper) castigatoare ale concursului de pe blogul AloModa, care, daca va mai aduceti aminte, consta in compunerea unui text cat mai original continand anumite cuvinte cheie.

(BRRRRRRRR – zgomot de tobe): pe locul intai si castigatoarea medalionului Heidi… Angela Lorincz, cu superbul text pe care il gasiti aici si pe care merita sa-l cititi… eu una am fost incantata… felicitari, Angela!

Pe locul 2 si noua posesoare a inelului Heidi… Oana Sima, cu urmatorul poem, foarte simpatic, scris cu usurinta intr-ale versuitului…

Cu zgomot stins și greu urnit
Deschid un cufar de granit.
Întorc cheița fermecată
La broasca de uitare dată.

Parcă e gol și-nfrigurat
Ca un bătrân, posac pirat,
E-adânc, secat, umbrit de ani
De ani pierduți, de ani profani.

Însă mă uit mai circumspect
Și-ntrezăresc parcă-un obiect
O fi vreun manuscris furat?
Și din ocean recuperat?

Nu…strălucirea ce zăresc
Pare ceva dumnezeiesc
E-o perlă rară și stingheră!
E-adevărată, nu-i himeră!

Poate-ar părea chiar aberant
Și poate chiar extravagant
S-o iau din lada pământie
Și să mi-o fac podoabă mie!

E o bijuterie de familie
Cu o culoare de vanilie,
Cu licăriri mici, aurii
Și ape blânde, sidefii.

O iau în mînă și-o privesc
Dar vai! Ceva mă arde nefiresc!
Și înțeleg pe loc, îndată
Că perla este fermecată!

Toata admiratia din partea mea, care nu sunt in stare nici 2 versuri sa incropesc! Bravo, Oana!

Pe locul trei  se afirma Ruxi, careia ii revine inelul Red Stone. Ruxi ne-am introdus in universul unui pod plin de amintiri. Felicitari si tie, Ruxi!

Iata textul:

Noapte. Stau de jumatate de ora in fata scarilor catre pod, dar nu reusesc sa inaintez. Singura sursa de lumina este lumanarea ce o tin in mana. In jurul meu un ocean de tacere si intuneric, toata lumea doarme, doar eu sunt treaza asteptand sa imi adun curajul sa urc. Nu e un pod oarecare, e un pod al amintirilor, al copilariei mele. M-am hotarat, strang in mana stanga lumanarea groasa si pasesc pe prima treapta. Intotdeauna primul pas e cel mai greu. Scara scartaie usor si tresar la o amintire vaga. Treptele nu mai par atat de multe si inalte ca atunci, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns sus, dar remarc cu stupoare ca nu s-a schimbat nimic. Imi amintesc si acuma, parca doar ieri s-au intamplat toate, prima oara cand am urcat aici. Era vara, aveam vreo 7 anisori. Impreuna cu fratiorul meu am explorat toata casa si imprejurimile, cunosteam fiecare cotlon si toata lumea ne stia pe noi. In ziua aceea ploua, asa ca ne-am hotorat sa nu iesim, in schimb am ales sa ne jucam de-a piratii. Bunica ne facuse din carpe cate o costumatie, evident cu sabie si tot tacamul iar acum de fugaream de zor prin casa, pana cand am dat peste scari. Sus, podul. In clipele acelea, si chiar mult timp dupa aceea, am avut impresia ca usa pe care o vedeam e poarta catre un alt taram, unul al magiei, unde spiridusii casei se ascund. Nu stiu cum am ajuns amandoi sus, cum am deschis usa, tin minte doar ca am ramas fara cuvinte. Un amalgam de obiecte care mai de care mai extragavante: un scrin savant sculptat, doua scaune si un fotoliu captusite cu plus moale cu ornamente florale complicate, peretii acoperiti cu tapiserii reprezentand domnite salvate de cavaleri neinfricati, pe jos perne de toate formele si toate culorile, mari si pufoase, nu mai stiam la ce sa ne uitam, cand, dintr-o data l-am vazut intr-un colt, ascunzandu-se parca rusinat de marimea sa, un cufar. Era din lemn negru, lucios, impodobit cu picturi delicate reprezentand flori de nu-ma-uita. L-am deschis aproape cu frica, iar din el a iesit imbatator un miros de scortioara si vanilie cu un vag iz de iasomie si verbina. Era umplut pana la refuz cu fel de fel de obiecte, nu mai vazusem asa ceva nici unul pana atunci. Ornamente, brose, bijuterii, piepteni, dar si butoni, papioane, flori uscate, o gentuta din impletitura delicata, ochelari, un monocle crapat, podoabe de craciun, saluri din matase colorata, carnetele, clepsidre care au uitat sa mai masoare timpul si cate si mi cate. Priveam fascinati cand am auzit in spate un pas usor si am vazut-o pe bunica zambind si vorbindu-ne cu blandete: “se pare ca mi-ati descoperit mica comoara”. De atunci, in fiecare seara am urcat cu ea in podul magic, sa ne spuna povestea vreunui obiect din cufar, seri de vis cu parfum de altadata.
N-am mai urcat aici din acea vara, dar si acuma simt acelasi miros de demult si aproape ca imi dau lacrimile. Nimic nu mai e cum era, noi, copilasii de atunci, am crescut, am dat piept cu lumea si am inceput sa ne strangem propria comoara de amintiri, iar bunica nu mai e printre noi astazi. Dar nu pot sa nu zambesc la gandul ca si bebelusul meu drag, cand va creste si el putin, va descoperi la randul sau acest pod al minunilor si poate va avea si el parte de seri la fel de magice cum au fost pentru mine cele din pod.

Le multumesc pentru participare tuturor!