try to remember…
Cand a trecut vara, voi ati bagat de seama????
Ce melodie minunata…
pas dupa pas
Calc pe cenusa calda inca si ma intreb cum se poate spune ca moartea face parte din viata…
Pentru a doua oara in acest an, vad stingandu-se lumanari care odata au fost inalte si drepte. Si inca nu-mi vine sa cred…
Viata merge inainte, balbaindu-se, pana sa-si gaseasca iar tonul potrivit, in incercarea de a umple cumva lipsa unor oameni dragi din jur. Ne regasim, aceiasi dar intr-un context diferit, caci de fapt nu mai suntem aceiasi… Ne reluam activitatile, dar ne lipsesc piese din mecanism.
Ne prefacem ca viata merge la fel inainte.
Poate ca plecarea dintre noi a unor oameni dragi ne face sa acceptam propria noastra plecare, la un moment dat, cu mai multa seninatate. Undeva, acolo, ne vom reintalni in mod sigur. Intr-un fel sau altul, cum as putea sa stiu?
O zi dupa alta, un pas dupa alt pas… Si-asa scurtam timpul care mai lipseste pana la urmatoarea mistuire, pana la plecarea altui om dintre noi. Sau chiar a noastra.
Un pas, inca unul…
cirese de august
E a doua brosa pe care am facut-o in viata mea: prima n-a avut noroc in viata 
deci nu a putut fi aratata pe blog, iar a doua e cea de mai jos. Sunt inca in “copilaria broseasca”, deci nu va grabiti sa dati cu pietre. Va marturisesc ca am stat cu orele in fata materialelor, uitandu-ma la ele fara nici o idee!
Am facut-o la cererea unei portugheze care iubeste la nebunie ciresele (are si un blog cu… cirese, numai cu si despre cirese!) si care, culmea, locuieste intr-o localitate considerata Mecca cireselor portugheze: Fundão, un fel de Dabuleni pentru pepenii si piersicile din Romania, un fel de… ups! nu mai stiu 
Am folosit bilute de lemn pe care le-am vopsit si organza, multa organza.
Sper sa nu va deranjeze nici coditele din partea inferioara a cireselor (de! sunt cirese aparte, au nevoie de codite ca sa iasa in evidenta), nici degetul meu din poza, plin de bune intentii.
Am pozat brosa pe negru pentru ca admiratoarea cireselor poarta mai mult negru, culoare pe care o inveseleste cu bijuterii fistichii.
Pofta buna!
PS: calitatea pozelor cam lasa de dorit. bila mai deschisa la culoare e de fapt verzuie, verde pal cu cirese rosii pictate.
maria rita
Va prezint inca o voce de duminica, o brazilianca, de data aceasta. Maria Rita este fiica minunatei Elis Regina, “regina” muzicii braziliene din anii ‘60-’70, mostenindu-i vocea si sarmul (partial, as zice).
Are o voce placuta, multa personalitate, e frumoasa, stapaneste foarte bine stilul jazz si nu se da in laturi de la samba. Pe scurt, e multifatetata 
Enjoy!
premiu virtual
Ieri am primit, cu cea mai mare placere, un premiu de la Vaca Verde, care cica as fi asa si pe dincolo. Nu o contrazic ci ii multumesc frumos pentru ca ma rasfata.Vaco Verde, “ti pup” ca la tine, la Bucovina!
Premiu arata in felul urmator, stralucitor ca orice premiu:
De fapt, daca ma uit mai bine, e chiar o medalie. Sau o pana (in stanga)…?
Ei bine, de-astea nu am primit in viata mea, nu am practicat nici un sport, nu am castigat nici o Olimpiada, nu am avut parte decat de coronite de la scoala si diplome legate de carti, de obicei. Deci s-ar putea spune ca e prima mea medalie. Si de aur, pe deasupra!!!
Bine ca e in poza doar, altfel nici n-as putea sa o car de grea ce pare!
Chestia interesanta e ca trebuie sa o dau mai departe, adica nu trebuie, dar se pare ca asa e regula. Aici ma voi blo(g)ca si nu-mi voi aduce aminte decat de 3 bloguri spre care as arunca medalia (pazea!!!!) cu toata placerea.
Din pacate nu i-o pot arunca inapoi Vacii Verzi (sa nu credeti ca spun asta de dragul reciprocitatii), care ma delecteaza in fiecare zi cu un calendar subiectiv, cu sugestii incantatoare de carti delicioase (inca o data multumesc pentru cartea pe care mi-ai trimis-o aici!) si cu muzica buna. Spiritul ei “altfel” e foarte pe gustul meu, insa ce sa fac, nu pot sa-i dau medalia are una deja Blogul Romania normala nu are medalie, insa o merita pentru felul in care incearca sa arate o fata umana si frumoasa a tarisoarei noastre. Deci, o medalie pentru Romania, pe care sa o poarte pana la urmatoarele concursuri sportive.
Am insa pe cineva care merita vreo 15 medalii, atat pentru prietenia pe care mi-o arata, cat si pentru serviciile pe care le face comunitatii (vezi http://www.addic7ed.com/), un site la care lucreaza de-i sar capacele numai din placere si pe care trebuie sa-l plateasca din buzunar pentru ca, desi foarte foarte foarte multa lume il foloseste, aproape nimeni nu doneaza nimic pentru a acoperi cheltuielile cu serverul). Pentru ceea ce inseamna si face Honey Bunny, ii arunc vijelios medalia, cu riscul de a-i sparge geamul de la birou atentie! capul jos!
Cam atat. Imi plac multe alte bloguri, insa unele au deja medalia, iar de altele nu sunt legata la fel de tare.
nuaminspiratiepentruniciuntitlu
Am ezitat ceva timp pana sa va arat pandantivul de mai jos: in primul rand, pentru ca nu e complet terminat (ii mai trebuie retusuri), in al doilea rand pentru ca se vede in poza ceva ce nu ar trebui sa se vada si in al treilea rand… am uitat care era al treilea rand
Poate va mai amintiti inelul care face pereche cu acest pandantiv, daca nu il cunoasteti, poftiti, vi-l prezint:
Biluta inelului imi aminteste de un reflector dintr-un club, si wow! se deschide sapamana viitoare in Albufeira un club romanesc care culmea! nu va da manele, ci muzica actuala, unde se vor proiecta (posibil) filme romanesti, va fi rost si de papica de acasa (mmmmm!) plus alte rasfaturi. Abia astept! Sunt tare curioasa…
Vedeti, daca nu merg eu la Romania, vine Romania la mine perfect, nu-i asa? 
pantofii albastri
Toată lumea îi ştia pantofii albaştri. Apăruseră de ne-unde în orăşelul lor alb, dintr-o coastă a mării.
Îi recunoşteau de departe şi mersul niţel săltat, cu gambele unduite a mirare. Într-o zi, pantofii albaştri se iviră, indiscret, pe o terasă albită de soare, cu vederea spre orizontul ca un fir de aţă, adăpostind câteva suflete care-şi depănau cuvintele ca pe nişte gheme în faţa paharelor înecând aduceri aminte. Patru săptămâni, atâta timp trecuse de la apariţia misterioasei străine în orăşelul acela adormit, pe care numai sirena de la miezul zilei îl mai anima, ca un semnal că timpul trece iremediabil…
Wet & dry, aşa scria cu litere complicate, aurii, pe geanta mare si citadină a femeii: pe limba ei păsărească, însemna umed şi uscat, ca apa mării şi pământul, atingere pe pielea transpirată şi gura uscată de sete, după o noapte de iubire.
Umed şi uscat, de parcă ar fi fost important să pună laolaltă două extreme, de parcă ar fi încercat să se unească printr-un gest două stări complet opuse.
Deasupra pantofilor albaştri se desenau gleznele fine, aristocratice, gambele epilate parcă un artist, genunchii rotunzi şi fluturarea fustei de vară. Mersul ei feminin, de felină sătulă, atrăgea toate privirile: nici o femeie atât de atrăgătoare şi atât de singură nu păşise, niciodată, pe terasa aceea de pe faleză. Te-ai fi aşteptat ca o mie de bărbaţi galanţi să i se arunce la picioare, sau cel puţin să facă o plecăciune, cu un buchet de flori în mână şi un zâmbet cuceritor pe sub mustaţa à la Clark Gable.
Te-ai fi aşteptat la trubaduri care să cânte în jurul ei, la cavaleri medievali care să lupte pentru ea, la regi care să-şi dea regatul în schimbul unei priviri…
Însă acolo, în orăşelul adormit, nimic din toate acestea nu era posibil. În cea mai perfectă solitudine, pantofii albaştri se îndreptară spre o masă şi se odihniră cuminţi sub ea. “Dry Martini”, şopti străina, fără să-l privească pe ospătar, apoi marea îi primi cu foşnete privirea clară şi visătoare…
Şi aşa trecură multe ore…
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Aceasta povestire e inspirata de concursul de pe blogul Dada Moda. Multumesc, Dada, pentru ca mi-ai pus condeiul la incercare
josé afonso
Revin, ca sa insist asupra lui Zeca Afonso, pe care il redescopar cu fiecare cantec nou pe care il ascult.
E cald si foarte liric, e inteligent si ironic, e natural si profund.
Enjoy!
un sfarsit e un inceput…
Sunt trista. Azi au plecat din Portugalia, definitiv, ultimii nostri prieteni englezi din micul nostru grup cu care am petrecut momente minunate in ultimii 5 ani: John si Jenny. Se intorc in Anglia, Manchester, pentru o vreme, dupa care vor face inconjurul lumii, lucru pe care si l-au dorit si planuit de mai multa vreme.
Impreuna am facut de toate: ne-am plimbat, am stat pe o insula, am fost la petreceri, am facut afaceri si am rezolvat chestiuni serioase. Am privit impreuna multe apusuri de soare, am baut multa bere, am pescuit, am cantat, am dansat, am petrecut impreuna fiecare schimbare de an incepand din 2004.
O sa trecem greu peste lipsa lor, de fapt nu o sa trecem, doar o sa ne prefacem… Ramane de facut planuri pentru viitor: ne vom vizita, vom ramane prieteni, insa o etapa s-a terminat definitiv. Suna melodramatic si chiar ma afecteaza.
Lor le dedic o melodie a unui grup mai vechi din orasul lor natal, Manchester, caci mi se pare ca vocalistul seamana cu John, atunci cand nu are gel in par : ).
